Cine vrea sa-si aduca aminte ce ni s-a intamplat in acest sfert de secol, in reconstituirea si interpretarea Alinei Mungiu, probabil ca va retrai si emotia marilor dezbateri din toti acesti ani, si sperantele si deziluziile pe care le-au avut, incepand din decembrie 1989 si ajungand pana in august anul trecut. In cartea asta, evident, e vorba si despre Alina Mungiu si despre fratele ei Cristian, regizorul, cate ceva din copilarie si despre familie, putin din studentie si din scurta ei cariera de medic rezident, apoi gazetaria, experienta de la TVR, activismul civic si cariera ei universitara. Toate astea insa fara multe detalii, ci mai mult ca puncte de reper ale traiectoriei sale publice, care s-a intersectat deseori cu politica si cu politicienii care au condus Romania in acesti 25 de ani. Cartea ar fi avut de castigat daca paginile de marturii ale Alinei Mungiu-Pippidi ar fi fost mai numeroase, fiindca talentul ei de povestitoare functioneaza excelent si aici, iar in rarele momente cand face portretul vreunuia dintre cei pe care i-a cunoscut rezultatele sunt memorabile. Aparitiile batranului Brucan la GDS, scund, cu casca de otel pe cap, de parca s-ar fi intors de pe campul de lupta, in total contrast cu tenisii pe care-i purta, dar rimand cu aerul grav-misterios pe care-l avea atunci, spun multe despre raposatul profet. Cum insa volumul se concentreaza asupra analizei evenimentelor si a schimbarilor politice din primul sfert de secol al tranzitiei, poate ca Alina Mungiu n-a vrut sa abata atentia cititorului de la tabloul de ansamblu la personajele care-l populeaza. Cand analizezi comunismul din Romania in comparatie cu cel din Polonia si vrei sa demontezi mecanismele capitalismului autohton, nu prea mai ai loc si de memorialistica, decat sub forma unor pilule cu valoare de exemplu, care fac analiza mai atragatoare. Alina Mungiu recunoaste aici ca in urma cu cativa ani i s-a parut ca tranzitia s-a incheiat si explica de unde i s-a tras aceasta parere, pentru a-i lamuri apoi pe cititori de ce a ajuns la concluzia ca vom trai intr-o tranzitie fara sfarsit. E o idee moderna, nu numai a Alinei Mungiu, dupa care ne aflam intr-un proces de transformare perpetua in care doar tranzitam, fara sa ajungem vreodata la capatul liniei. Din aceasta cauza eseista nu mai e atat de categorica in a spune incotro ne indreptam, fiindca dupa cele intamplate in lume in ultimii ani, e tot mai greu de anticipat ce ni se va intampla, incat rolul analistului cu preocupari globale si locale e de a preveni asupra primejdiilor pe care trebuie sa le evitam pe drumul in mare parte necunoscut care ne asteapta. Cu acest prilej, Alina Mungiu se desparte de unul dintre mentorii ei, Fukuyama, cel cu sfarsitul istoriei. Dupa parerea ei si nu numai a ei, istoria e condamnata sa nu se sfarseasca, iar noi, cei de aici, sa nu apucam sfarsitul asa-numitei tranzitii autohtone. Conceptul, reconditionat de politicienii cu cap teoretic, facea parte din tehnicile amanarii cu care comunismul intretinea asteptarea vremurilor de aur prevazute de utopia marxista. Cine isi mai aminteste de „zborul spre comunism“ tine minte si ca in timpul acestui zbor ni se spunea ca ne schimbam penele o data la cinci ani, pentru a atinge idealul. Asa ca atunci cand am schimbat idealul, marea grija a politicienilor fesenisti era sa nu le scape cumva cuvantul „comunism“ si sa se tina la distanta de capitalism, ca de o boala rusinoasa. Alina Mungiu urmareste atenta indelungata metamorfoza a lui Ion Iliescu si a unora dintre locotenentii lui politici in aceasta privinta, dar si a opozitiei din vremea de glorie a FSN-ului si a PDSR-ului. Si cum nu-i lipseste simtul umorului, detaliaza aceasta schimbare in registrul unui haz negru, cam ca Ivan Turbinca atunci cand a prins dracii in desaga lui soldateasca.
Cand isi aminteste despre perioada in care a fost directoare la TVR, Alina Mungiu pare sa uite ca a avut si ea diverse parti-priuri politice, la fel ca si predecesorii sai, totusi, prin comparatie, directoratul ei a fost mai curand un pas spre normalizare, decat unul spre intretinerea prizonieratului politic al TVR. Cand le-a spus celor din comisia de cultura a Parlamentului ca vrea sa aplice si sa urmeze standardele BBC, Adrian Paunescu a intrebat-o de ce nu urmeaza standardele TVR. Care standarde? se intreaba ea, cele de pe vremea lui Ceausescu, fiindca altele n-au fost? Cand N.C. Munteanu, isi aminteste autoarea Evanghelistilor, a candidat la presedintia TVR, contracandidata lui, Lucia Hossu-Longin, l-a acuzat ca e homosexual, pentru a-l scoate din competitie. Si a reusit, desi Munteanu avea un program de redresare a Televiziunii Publice, anticipand ca TVR avea sa devina o gaura neagra, daca va ramane la discretia politicienilor de la putere. Intre timp, N.C. Munteanu s-a intors in Germania, iar TVR, in al carei Consiliu de administratie se afla si Lucia Hossu-Longin, a ajuns intr-o situatie catastrofala.
In convorbirea ei cu Vartan Arachelian, Alina Mungiu-Pippidi apasa in repetate randuri asupra meritelor sale de sfatuitoare politica a celor care au ajuns la putere si a meritelor ONG-lui sau de a fi scos lumea in strada in ultimii ani. Cred ca aici exagereaza, chiar daca ea a fost printre cei care au marsaluit de multe ori prin Bucuresti pentru o cauza sau alta. Daca societatea civila ar fi fost atat de puternica, asa cum crede A.M.-P., premierul Ponta ar fi fost istorie, si nu e, iar Traian Basescu n-ar mai fi facut pe indrumatorul natiei dupa ce s-a intors pe sub usa la Cotroceni. In comparatie insa cu acuitatea analizei sale si cu forta evocarii acestui sfert de secol, micile vanitati ale Alinei Pippidi nu scad valoarea cartii, ci mai degraba o apropie mai mult de cititor.
Alina Mungiu-Pippidi in dialog cu Vartan Arachelian, Tranzitia. Primii 25 de ani, colectia „Ego. Publicistica“, Editura Polirom, 2014
Galerie foto
