– Fragment –
Sasa mananca in fiecare dimineata doua felii de paine prajita (mediu) impartite in doua parti perfect egale. Supa de taietei la fiecare pranz si cereale seara. Un progres la care am ajuns dupa ani de terapie, in care simpla vedere a unei spaghete fierte il facea s-o ia la fuga si sa se-ascunda sub pat. Spagheta baioneta. Sta langa mine cat le pregatesc si nu face economie de indicatii.
— Asa, bravo, mama, e potrivit de prajita. Acuma pune unt. Acuma pune sare. Mai putina sare. Sterge din sare! Bravo! Acuma taie in doua. Nuu asa, acolo pe linia (invizibila) din mijloc. Sa fie patru felii.
— Da, multumesc de sfaturi. Da. Bine. Poftim: 2 impartit la 2 egal 4.
— Da. Si 3 impartit la 3 egal 9 ca mi-e foarte foame!
Azi mergem la ziua unui baietel de la centru, insa de dimineata nu da semne de incantare. Nu vrea sa iasa din casa. Nu vrea sa faca nici o lectie. S-a trezit cu fundul in sus. Sta si se uita in oglinda.
— Esti bine, Sasa? Ce tot faci in oglinda?
— Ma uit in oglinda sa vad ce mai fac.
— Si ce mai faci?
— Ma simt ca o betoniera din patru silabe. Nu vreau sa mergem la ziua lui Danut.
— Se supara Bobocelul pe tine si nu-ti mai face supa de taietei?
Cantareste avantajele si dezavantajele. Nici sa petreaca doua ore intre copii n-ar vrea, dar nici sa atraga supararea prietenei mele nu-i da mana, pentru ca ea ii face intotdeauna mancarea preferata, ii vorbeste rar si calm si nu se enerveaza ca mine. Si oricum n-o sa stam mult, pentru ca intre oameni oboseste repede, se supara din orice si plange. Sta in curtea casei langa un gard si, in timp ce ceilalti copii se joaca pe echipe, el studiaza cum trec fasciculele de lumina printre sipci. Fuge cand ii cantam copilului „La multi ani“ si, dupa ce incetam, vine sa ma caute:
— Eu nu vreau un gard asa la casa mea unde o sa locuiesc eu cu Aria. Si cu tine. Ca vreau alt fel de gard, din fier. Ca sa nu poate sa trece nimeni prin el. Am vazut eu un gard cum vreau sa fie la casa mea pe strada Ion Minulescu. Hai sa mergem cu masina sa-ti arat.
— Sasa, tu ai vazut ce multi copii sunt la petrecere?
— Da! Am vazut ca fac o mie de kilograme de galagie.
— Nu fac galagie, se joaca. Uite, acolo, ce crezi ca fac copiii aia acolo impreuna?
Ii arat grupul de copii care joaca fotbal impartiti pe echipe de cate patru.
— Nu stiu. Hai sa mergem sa-ti arat gardul.
— Nu merg nicaieri pana nu te joci. Cauta o jucarie, ca sunt o gramada, sa te vad ca te joci 5 minute, ca suntem la o petrecere pentru copii. Apoi mergem, fi-ti-ar gardul!
Dupa un minut alearga spre noi, incantat:
— Mama si Bobocel, uite ce am gasit langa gardul diferit de gardul meu! Dar gardul meu o sa fie altfel.
Se apropie in fuga, descriindu-ne gardul. Strange la piept, cu tandrete, un sobolan mort.
— Arunca-l, arunca din brate! striga femeia ingrozita. Lasa jos, tu n-auzi? Sasa, Sasaaa! Arunca, ca te imbolnavesti!
Priveste cand la noi, cand la sobolan, il asaza cu grija pe jos, speriat de reactia noastra, fara sa inteleaga cu adevarat ce e in neregula cu jucaria, fara sa inteleaga de ce tipam ca doua isterice la el, incearca sa-si indrepte privirea spre altceva, orice, numai sa scape de cicaleala pe care o anticipeaza si ochii i se opresc pe o domnisoara in egari negri, sora sarbatoritului:
— Tu te-ai imbracat in namol? si se tranteste pe jos.
— Gata, plecam! Hai acasa, ca esti mort de oboseala.
— Nu sunt mort. Uite-ma ca nu am morit, mama. Doar vreau sa vina Aria sa ma invieze si sa mergem sa va arat mai intai gardul.
Plecam in cealalta parte de oras sa vedem gardul. E foarte fericit. Se plimba de-a lungul lui admirativ, cu gandul probabil la curtea in care vom locui toti trei, in case separate, inconjurati de un gard inalt de fier. Aria se plictiseste. Eu incep sa ma uit cu interes crescut la gard. Dupa o vreme, multumit, se-ntoarce catre sora lui:
— Ari, oamenii mari de ce pot sa adoarma mai tarziu?
— Aaa, pentru ca creierul e ca o baterie. Creierele oamenilor
mici sunt mai mici si se descarca mai repede, iar creierele oamenilor mari sunt mai mari si rezista mai mult pana obosesc. Cand dormi, se incarca bateria.
— Eu cred ca am o singura liniuta.
O singura liniuta si maine-avem o zi grea. La cinci, in loc de relaxare in parc, trebuie sa-l car cu mine la scoala, la sedinta cu parintii la clasa Ariei. N-am pe cine trimite si nici nu concep sa lipsesc. Aria e foarte atenta la detaliile astea. Tatal ei locuieste in alt oras si sa nu merg nici eu ar intrista-o peste masura. Asa ca incep de cu seara sa pregatesc terenul.
— Sasa, fii atent. Maine la ora cinci trebuie sa mergem la scoala.
— Nu. Mergem in parc.
Dupa-masa nu se merge la scoala.
— Ba trebuie sa mergem la sedinta la Aria.
— In clasa la Aria?
— Da.
— Sa mearga Aria. Eu vreau sa merg in parc.
— E o sedinta cu parintii si eu trebuie sa merg pentru ca sunt mama ei.
— Eu nu sunt mama ei. Nu vreau.
— Bine, atunci ramai singur acasa.
— Bine, vin.
— Stai sa-ti mai spun: la sedinta cu parintii trebuie sa faci foarte multa liniste.
— De ce?
— Asa se face la sedinta, liniste. Iti iau foi cu tine sa desenezi sau poti sa desenezi pe tabla daca te lasa doamna. Cu gura inchisa. Nu avem voie sa vorbim nimic, da? Doar dupa ce se termina sedinta vorbim.
— Bine.
A doua zi ne asezam frumos in bancute, langa ceilalti parinti, fara ca eu sa ma simt nici o clipa transportata in trecut, pe vremea cand asteptam emotionata in banca sa intre invatatoarea mea la ora. Obositi, resemnati, imbatraniti, asteptam sa completam cuminti liste cu intrebari: „Cum catalogati relatia dvs. cu scoala in care invata copilul dvs.? Nesatisfacatoare/satisfacatoare/foarte buna“. „Cat timp ii alocati copilului dvs. zilnic? Sub o ora/1-2 ore/ mai mult de doua ore.“ Sa auzim consideratiile invatatoarei, cine ce tabla a mai spart, cine da bani de smirghel si lac pentru bancile pe care a scris nu se stie cine, impotriva ordinelor clare ale directiunii. Desigur, nici un elev nu-si asuma vina, asa ca platim toti. Sasa sta in banca de langa geam. Deocamdata linistit, pentru ca bat clopotele si le asculta cu urechea lipita de geam. Ma bucur ca sta linistit, trebuie sa faca o impresie buna. Anul viitor, daca avem noroc si progreseaza in acelasi ritm, invatatoarea aceasta va fi si a lui. Ea intra in clasa, saluta, parintii raspund in cor si Sasa:
— Sssssst. Nu vorbiti! le-arunca furios.
Cateva zeci de capete se intorc spre el, il privesc scurt si invatatoarea continua.
— Bine ati venit la sedinta, dragi parinti. Nu va tin mult, dar am vrut sa stiti…
— Ssssssst. Liniste! Tu tine gura inchisa, invatatoareo, ca e sedinta! ii striga indignat. Si la sedinta oamenii nu vorbesc. Ai inteles? Numai dupa sedinta!
Imi dau seama pe loc de gafa, il scot de mana afara. Ce tampita! I-am spus ca oamenii nu vorbesc la sedinta. Pe coridor dreg busuiocul:
— Sasa, am gresit. La sedinta vorbesc doar oamenii mari, iar copiii trebuie sa taca.
— De ce copiii trebuie sa taca?
— Asa sunt sedintele. Mergem inapoi inauntru. Nu stam mult. Da? Si dupa aia mergem la cofetarie. Te rog eu frumos, inca un pic dureaza, cat sa-mi desenezi pe tabla un avion.
CARTEA
Ana Dragu a aflat ca baietelul ei sufera de autism cand acesta avea doi ani. De atunci, s-a documentat continuu si s-a implicat activ in recuperarea lui. Avand la baza experienta familiei lor, Maini cuminti spune povestea lui Sasa, de la diagnosticare pana in prezent, cu toate incertitudinile si temerile, dar si cu bucuriile si progresele facute pas cu pas. Mama si fiul invata treptat sa comunice unul cu altul si se plimba ore in sir noaptea pentru ca baiatul are insomnii severe. Ana ii canta „La multi ani“ pe muteste fiindca el are auz absolut si percepe diferit sunetele. Impreuna cu Maria, cea care il insoteste la gradinita, Sasa plimba timp de cativa ani un balon invizibil prin oras, iar Aria, sora lui mai mare, stie cum sa-i fie mereu alaturi. In urma sedintelor de recuperare, el invata sa scrie si sa citeasca la varsta de cinci ani si este integrat cu succes la scoala.