Ma amuz de ani de zile de inflamarea acestor pasiuni pentru care oamenii arunca in joc atata energie si pentru care nu de putine ori sunt gata sa recurga la sudalma sau, in cazul fanaticilor, chiar la o timida violenta de ordin fizic. Undeva in lume, chiar acum, cineva tocmai primeste o palma peste ochi pentru ca indrazneste sa spuna ca filmul de cinema Boyhood e – vai! – o porcarie.
Mai mult, se desfac amicitii in baza celor mentionate despre actorii din rolurile principale, precum si despre actritele din rolurile secundare. E caraghioasa aceasta atitudine, dar sa convenim ca face parte din farmecul american al spectacolului.
Nu sunt printre aceia gata sa ucida in numele Hollywood-ului. Dimpotriva, ma aflu printre acei vechi ciudati care gasesc in cinema-ul italian de acum cinci decenii tot ce au nevoie sa stie despre viata din filme. Ma multumesc, in cazul unei alegeri definitive, cu Hotii de biciclete.
Nu ai insa cum sa eviti polemicile, vezi si tu peliculele, ca, na, nu te poti baricada in padurea amintirilor, in plus, in societatea oamenilor trebuie sa argumentezi, sa contraargumentezi, sa stii cand sa taci. E nevoie de o oarecare cultura si in domeniul cinematografiei.
Mentionez totodata ca, aderand la traditionala intelepciune a anticilor, gasesc inutila orice discutie in contradictoriu pe marginea gusturilor. Mi-a placut filmul Birdman, nu m-a plictisit Immitation game, nu m-am omorat dupa The Grand Budapest Hotel si cu atat mai putin dupa siroposul Boyhood. In plus, mai am de vizionat, asa ca orice pozitie as adopta pot fi cu usurinta combatut. Nu imi plac unanimitatile, prefer nuantele. Nu inteleg nici rostul cronicilor de cinema care desfiinteaza. Sa refuz sa vad sau sa vad dupa dictare in baza parerii unui tert – oricare ar fi tertul? De unde pana unde? Nu mai am discernamant? Am!
Am – fireste si naiv – chiar optiuni ferme. Nu ma feresc sa le fac publice. As vrea ca geniul lui Iñárritu sa fie recunoscut planetar, intr-o noua seara de gala, chiar daca in trena acestui Birdman, desi Omul Pasare nu zboara nici la jumatate din altitudinea artistica la care se inalta Iñárritu in Biutiful.
Chiar si asa, Birdman e un film bun. E realizat cu sensibilitate la comerical. A fost acuzat ca nu e decat o supapa prin care Hollywood-ul ingaduie critica, intr-un alt joc al aparentelor. Ma indoiesc, caci Birdman are acele ingrediente care indeparteaza dintotdeauna arta de mediocritate: ironia, autoironia si poezia. Sunt – chiar daca tot mai putine – si in Birdman minute in care Iñárritu picteaza cu camera.
Apoi, acest scenariu, cu un actor care incearca sa devina cu adevarat actor, departe de gloria de altadata din costumul unui supererou, are in el ceva romantic, vag don quijotesc. Nu sunt nebun sa prezint opozitie la Don Quijote.
Apoi, mai sunt si actorii: Keaton e bun, Norton e si mai bun, domnisoara Emma Stone ar merita laureata, daca nu s-ar lupta la aceeasi categorie cu – la naiba! – doamna Keira Knightley. Bine, admit: s-ar putea sa sufar de sindromul spectatorului indragostit in cazul Knightley, asa ca nu e bine sa puneti pret pe ratiunea mea de data aceasta.
Desigur, filmului Birdman i se poate imputa finalul si chiar i se imputa, dar este – printre atatea manifestari cumplit de superficiale in cinema – o incercare de a raspunde unor intrebari care chiar au rost.
Birdmaneste despre cautarea sensului. Sunt la varsta la care imi rezerv insolenta urmatoarei propozitii: despre asta ar trebui sa fie arta, oricare arta, in oricare epoca.
Birdmanlasa in urma mai multe intrebari decat raspunsuri si nici macar nu este zguduitor, daca mai puteti tolera acesta lipsa de exces a adjectivelor, acum la jumatatea celui de al doilea deceniu din anii 2000.
In plus, daca nu ma detestati deja pentru optiunile mele cinematografice, sunt gata sa anunt si ca nu m-a impresionat deloc nici Marion Cotillard in Doua zile, o noapte si ca o statueta pentru frantuzoaica m-ar scandaliza pana in marginea unui hohot tandru, cu adevarat zguduitor de ras.