Pe de alta, se poate explica: era navetist si, la cei opt kilometri pe care ii facea zilnic, de cele mai multe ori pe jos, pana si de la tren, avea nevoie de un asa accesoriu atarnat pe umar – „de hamalit“, in expresie proprie –, nu unul care sa-i rupa degetele. Tot destul de ciudat pentru un constructor navetist, tata le-a numit, pe fiecare in parte, oarecum poetic, in gluma, „tolba“.
Habar n-am de ce, imi aduc aminte cu exactitate doar cum arata una dintre acestea: neagra, patratoasa, cu o inscriptie alba LAR: reclama moca Liniilor Aeriene Romane. In toti acei ani, in fiecare zi de serviciu, tata nu s-a intors niciodata acasa fara sa nu aiba „ceva“ in tolba. Pun ghilimele, pentru ca acel ceva nu se refera la lucruri utilitare, insemnate pe vreo lista de mama, si nici macar la dulciurile bine stiute, deloc surprinzatoare, pe care mi le aducea mie sau sor-mii (gama lor se restrangea la trei-patru lucruri, gen gume tigareta, baton de ciocolata cu lapte praf si cacao ori prajitura cu frisca). Ceva-ul era legat de mancare si il numeam asa pentru ca niciodata nu puteai sti ce-o sa scoata tata din tolba. „Am adus si eu ce-am prins“, ni se explica el, uneori cu amaraciune in glas, alteori de-a dreptul victorios, ridicand in dreptul ochilor, ca pe un trofeu, hrana noastra cea de toate zilele.
Drept urmare, cel putin in copilarie, desi era constructor navetist, tata a fost in ochii mei – pun pariu ca si intr-ai sor-mii, si-ai mamei – un mare vanator.
Si-n asta consta, cred, diferenta majora intre universul gastronomic din comunism si cel din zilele noastre. Spre deosebire de fetele palide – de regula, culegatori de supermarket, fie ca-i vorba de junk food-ul obisnuit, fie de pretentiosele produse bio – care suntem azi, oamenii de-atunci erau in primul rand niste ciudati vanatori, iar mancarea, vanatul, o continua si bizara vanatoare. Procesul procurarii hranei era mai important decat hrana in sine. Nu mancai ce doreai, ci doar ceea ce reuseai „sa prinzi“. E drept ca vanatul nu era periculos, dar sa-i descoperi barlogul, sa-l prinzi si sa-l aduci acasa genera la fel de multa adrenalina.
E un fapt pe care toata lumea il stie: alimentarele din comunism aratau ca stocurile din subterana pentru un razboi atomic – conserve, compoturi, ghiveci si fasole la borcan, creveti… Pentru cei care au trait pe atunci aproape ca n-ai ce sa spui despre alimentele in sine. Pentru cei care n-au trait, cam la fel. N-ar putea intelege. Ce merita spus si e diferit pentru fiecare in parte sunt povestile, tehnicile de vanatoare si cele de preparare a vanatului. Pentru ca, in general, si atunci, ca si acum, mancam o poveste. Sa nu-mi spuna nimeni – de fapt, poate, dar nu-l cred – ca o chestie gen putilica de caracatita galapagosiana fripta inabusit in cochilie de melc proaspat scos din Groapa Marianelor, pe care o (re)comanda la un restaurant de fite, declanseaza cu adevarat deliciul papilelor gustative. Si-acolo lucreaza tot o fictiune, tot o poveste mancam.
Din punctul acesta de vedere, pot spune fara teama de a exagera prea mult ca in cei saisprezece ani de comunism am mancat mai bine decat dupa. Si n-o zic deloc nostalgic, preamarind acele vremuri, ci doar pentru ca asa s-a nimerit: copil, pe-atunci eram in perioada in care dentritele se legau mult mai des, cu mai multa patima, si cimentau pe veci cu imbratisarile lor un anume gust, un anume miros, aproape fara a mai lasa loc pentru ceva mai grozav in lumea de dupa. In plus, ceea ce facea din mancare o poveste mult mai autentica e faptul ca aceasta continea pe-atunci acel minunat ingredient numit foame. Dar nu foamea asta banala, cunoscuta de oricine, care ne mana in bucataria personala sau la restaurant, ci una care, din cauza vesnicelor discutii despre penurie, iti intra in sange si te facea sa mananci de fiecare data ca si cum ai apartine unei specii constiente ca-i pe cale de disparitie.
In ultima vreme, observ cu oarecare tristete ca niciuna dintre chestiile universului gastronomic de „dupa“ – oricum si oricine le-ar combina si le-ar intoarce, oriunde mi s-ar servi – n-a avut puterea de a-mi ramane pe creier precum, spre exemplu, niste cartofi furati de la cantina liceului si copti pe fierul de calcat, asezat cu talpa in sus, intre doua taburete, in camera de camin.