Este vorba de un album de fotografii, de mari dimensiuni, publicat la centenarul nasterii compozitorului, in 2006, sub titlul Dmitri Sostakovici. Pagini din viata lui in fotografii, editat de Olga Dombrovskaia. Volumul de peste 200 de pagini este prefatat de Irina Sostakovici, dupa spusele careia imaginile au fost alese sa ilustreze „tot ce a fost important si captat in fotografii din viata lui – repetitii si premiere, interpreti ai muzicii sale a caror prietenie a apreciat-o, studentii si colegii lui, cei cativa, putini, prieteni apropiati, familia, copiii si nepotii“. „S-a scris mult despre Sostakovici, iar biografia lui este intens politizata de ambele parti, in functie de ordinea sociala. Dar muzica lui a depasit cu mult granitele intre care este plasat. A trait ca oricare din aceasta tara si, desi si-a cunoscut valoarea talentului, s-a considerat doar unul intre multi.“
Olga Dombrovskaia, autoarea selectiei celor aproximativ 350 de fotografii provenind cele mai multe din arhiva Sostakovici, dar si din alte colectii publice si private, atrage atentia in introducerea albumului, pe buna dreptate, ca „desi nici ochiul uman, nici lentilele aparatului nu pot capta si infatisa esenta procesului creator in desfasurarea sa, uneori, fotografii si capacitatea lor de a surprinde caracterul, psihicul unei persoane si lumea sa interioara, vazuta dintr-o aparitie exterioara, pot ajuta la a intrevedea, pe furis, esenta creatorului“. Exemplul il constituie o fotografie a tanarului compozitor, din 1925, singura pastrata din anul premierei celei dintai simfonii. Un tanar la numai 18 ani, serios, „calm, aparent satisfacut, uitandu-se cu o privire inteligenta si alura increzatoare spre aparatul de fotografiat“.
Albumul poarta ca motto o observatie a lui Sostakovici: „Cand privesti la fotografii ce fac portretul evenimentelor anilor trecuti, te simti uneori, in acelasi timp, atat fericit, cat si trist…“. In imensa lor majoritate, cele cateva sute de fotografii infatiseaza insa un om lasand sa se intrevada o profunda tristete, permanent preocupat, extrem de serios, framantat de ganduri si, cu siguranta, muzica sa, uneori temator, sfios, parand sa nu se simta la locul lui. Arareori, cateva fotografii lasa sa se intrevada un zambet mijit, si el interiorizat, iar cu totul exceptional Sostakovici este surprins razand, asa cum apare cu fiul sau Maxim, la un meci de fotbal, sau intr-o imagine din 1963, intr-o vizita la… Chisinau.
Succesiunea fotografiilor, an de an, include intalniri si momente de exceptie. Din aceasta categorie este o imagine din 1929, la 23 de ani, lucrand alaturi de Vsevolod Meyerhold, Alexandr Rodchenko si Vladimir Maiakovski la punerea in scena a piesei ultimului, Plosnita. In 1946, o alta fotografie remarcabila, cunoscuta romanilor, il infatiseaza discutand dupa un concert al lui Enescu la Moscova, cu Maruca Cantacuzino, in prezenta maestrului; iar in 1947, in Cehoslovacia, la Festivalul Primaverii Pragheze, discutand cu presedintele Benes in cursul unei receptii in onoarea artistilor sovietici (intre care Evgheni Mravinski si David Oistrah). Alte fotografii memorabile il arata pe aeroportul de la Berlin in 1950, cu mezzosoprana Zara Doluhanova, pianistul Vladimir Iampolski si dirijorul Kiril Kondrasin, in 1955, la pian, la premiera la Moscova a ciclului Din folclorul evreiesc, alaturi de Nina Dorliac, Zara Doluhanova si Alexei Maslenikov, la prima sa vizita la Chisinau si la cea facuta in 1957 la Budapesta, la deschiderea Festivalului Franz Liszt si Bela Bartok, la Helsinki in 1958, sau cele alaturi de bunii sai prieteni, Solertinski si Isaac Glickman s.a.m.d.
In fine, una din fotografiile cele mai reusite il infatiseaza, in 1957, in fata pianului sau, aprinzandu-si tigara de la flacara unei lumanari dintr-un sfesnic, pe perete, in fundal, figurand un alt tablou, „Nana“, al prietenului sau pictorul Peter Williams (1902-1947), despre care n-am reusit sa aflu mai nimic pana acum, in afara faptului ca a pictat un portret remarcabil al lui Sostakovici la pian…