Acest Xavier Dolan e un tip extraordinar daca la 25 de ani poate construi un film atat de incarcat psihologic, atat de complex si de bine argumentat de pe toate partile, mai ales din unghiul mamei. Dolan lucreaza pentru a patra oara cu actrita canadiana Anne Dorval, e fascinat de personajele feminine si a spus la Cannes, cand a primit Premiul Juriului din mainile lui Jane Campion, ca e nevoie de filme in care femeile sa nu mai fie obiecte sau victime. Si trage mai mult spre Cassavettes decat spre Almodóvar.
Mommye povestea unei femei care isi ia acasa dintr-un centru specializat adolescentul diagnosticat cu ADHD in urma cu trei ani, cand i-a murit sotul, dar nu reuseste sa se ocupe de el cum trebuie. Steve devine agresiv cand se simte respins (desi e in rest pasional, tandru, vivace), iar ea – la fel de vivace, dar nu atat de irationala, nu e in stare sa-i reduca volumul. Spectrul saraciei pluteste si el pe undeva, pentru ca moartea tatalui a fost neasteptata si mama nu e pregatita profesional. Imbracata ca o trula, cu jeansi ieftini de adolescenta de liceu industrial, topuri decoltate si toace pe care calca cu picioarele arcuite, Diane e inepuizabila. E o cascada de energie. Copilul o adora, ea la fel. „Ne mai iubim, nu?“ „Asta e lucrul care ne iese cel mai bine.“ Drama nu e ca mama nu-si iubeste destul fiul sau invers – si aici sta si semnul maturizarii lui Dolan al carui film e, se pare, foarte personal –, ci pur si simplu faptul ca fiecare face ceea ce crede ca e mai bine, iubindu-l pe celalalt „to the moon and back“.
Cand relatia dintre Diane si Steve devine contondenta (Steve se simte respins intr-o zi si devine agresiv), salvarea pare sa vina de la o vecina noua, care e mult mai linistita ca ei pentru ca se balbaie si articuleaza greu cuvintele. Cum Steve pare sa o placa pe Kyla si, colac peste pupaza, aceasta mai e si profesoara, Diane o roaga sa-l mediteze astfel incat sa recupereze retardul scolar. Asa se naste o prietenie in trei care le aduce personajelor un soi de siguranta pe care am dori-o continua. Dar Kyla are un sot si o fetita fata de care e destul de absenta si ni se va comunica razant ca a avut si un baietel care i-a murit (de aici balbismul si simpatia pentru Steve). Iar Diane nu poate face fata financiar cheltuielilor pe care le implica cresterea lui Steve.
Oaza pe care ei o construiesc nu poate dura la infinit, iar deznodamantul e pe undeva in logica lucrurilor. Chiar daca e putin mai lung decat ar fi trebuit, filmul isi tine spectatorul la curent continuu. Diane si Steve sunt mereu turati si mereu se intampla ceva pe ecran. Nu exista timpi morti, pana si relaxarea e intensa, iar cand tensiunea creste dramatic, scenele capata o incarcatura care, intr-adevar, are nevoie de un catharsis, oricat de emfatic.
Ce e atragator la Mommy, dupa ce emotiile intense s-au estompat in spectator (a fost facut sa empatizeze cu toate cele trei personaje in acelasi timp), sunt iregularitatile povestii, aparenta lipsa de atentie pentru stil, amestecul de scene naturaliste cu pasaje ca de videoclip, aparenta neatentie cu care arunca in discutie detalii biografice esentiale ori indicii ale unor relatii care trec dincolo de norma admisa. Mommy e facut parca intr-o betie continua cu Red Bull, desi, pe de alta parte, pare sa fie opera unui cineast tot mai consistent si mai lucid.
Mommy, de Xavier Dolan. Cu: Anne Dorval, Antoine Olivier Pilon, Suzanne Clement