cu toate textele, proiectele, dezbaterile, calatoriile, izbucneam in ras si ziceam: „Ei, eu nu-s niciodata stresata!“. Partenerul de dialog se crispa brusc si se uita la mine ca la o maimuta inconstienta. Probabil c-am si fost multa vreme o maimuta inconstienta, navigand vesela pe apele tulburi are zilelor si noptilor mele. De la un punct incolo, mecanismul perfect s-a stricat. Am inceput sa nu ma mai pot trezi dimineata. Sau, mai degraba, sa nu mai vreau. Am devenit iritabila, corzile nervilor mei s-au intins dincolo de orizont, lucrurile n-au mai stat la locul lor si-au cazut peste mine ca niste borcane asezate prost pe dulap. Echilibrul s-a fragilizat, linistea s-a rupt. Am devenit si eu in sfarsit un om modern, la fel ca toata lumea. Si pentru oamenii moderni s-au inventat niste locuri speciale, clinici de pace in care creierul sa se poata curata de deadline-uri. Unul dintre locurile astea se cheama Satul prunilor si e la vreo jumatate de ora distanta de Sinaia (de fapt, la un secol distanta de agitatie si vanzoleala). Am ajuns acolo saptamana trecuta, la invitatia unor prietene pe care le admir si le ador infinit. Infasurat in blandete, Satul prunilor e asezat undeva, deasupra lumii, cu vedere spre muntii Leaota, Bucegi si Baiurilui. Cateva vile cu arhitectura limpede si eleganta, cu fiecare fereastra incadrand un tablou la care sa te poti uita zile intregi, cu paturi sanatoase si living-uri din care lipseste doar semineul. Poti sa te-ntinzi pe canapea si sa stai asa, intr-o liniste totala, fara sa simti nevoia sa zici nimic, fara sa vrei sa vorbesti cu nimeni, fara sa deschizi mailul, si-n timp ce tu stai, in capul tau cineva deschide fereastra si lasa soarele sa intre. Mintea incepe sa functioneze brici, devii stapanul lumii si o desenezi cum vrei tu. Cateva zile ajung ca sa inveti din nou ordinea. Si s-o iei de la capat.
