Radu Jude: „Ma preocupa felul in care trecutul influenteaza prezentul in moduri subtile“
Filmul nici n-a avut premiera, dar deja se spune ca va modifica paradigma filmului romanesc. Ce zici de asta?
Ca nu stiu la ce te referi exact, ca nu mi-am pus problema si ca nici nu ma framanta. E o chestiune pe care criticii de film o pot discuta, presupunand ca filmul asta merita discutat.
Despre Aferim! vorbeai in urma cu trei ani, inainte sa mergi cu Toata lumea din familia noastrala Berlin. De ce ai tinut atat de mult sa-l faci, desi era complicat ca productie, scump, cu multe personaje s.a.m.d.?
Pentru ca ma intereseaza foarte tare problemele de care se ocupa acest film. Ma intereseaza din ce in ce mai mult felul in care ideile pe care le avem sunt, in mare masura, fara sa ne dam seama, „idei primite“. Ma intereseaza felul in care ideile se propaga (prin limbaj, desigur) si felul in care de la idei se ajunge in cele din urma la actiuni – modul in care ideile si limbajul creeaza realitatea, adica. Ma preocupa felul in care trecutul – chiar si cel relativ indepartat – ajunge sa influenteze prezentul in moduri foarte subtile, aproape imperceptibile. Mi se pare interesant sa punem in discutie institutii si moravuri contemporane, comparandu-le cu cele din trecut, mai bine zis, cu ideea noastra despre trecut. Si sa observam diferentele (sau asemanarile).
Ma mai intereseaza foarte mult raportul filmului cu realul, de fapt legatura contorsionata dintre un film istoric si realitate – o indepartare inevitabila de modelul bazinian de a gandi cinemaul. Siegfried Kracauer, in cartea lui de teoria filmului, considera (pe buna dreptate, cred) ca filmul istoric neaga proprietatile fundamentale ale mediului cinematografic. Am gandit filmul tinand cont de limitele pe care le presupune ideea asta de reconstituire istorica, am incercat chiar sa fac aceste limite evidente, cu speranta ca ele vor putea fi astfel incorporate in discursul filmic. Habar n-am daca am reusit.
De unde te-ai inspirat? Bela Tarr, Bresson?
Bresson, sigur, e intotdeauna o sursa de inspiratie. Apropo, criticul Andrei Rus si colegii lui de la revista „Film Menu“ au reusit recent sa publice pentru prima data in Romania Note despre cinematograf a lui Robert Bresson, o carte esentiala pentru oricine vrea sa inteleaga sau sa practice cinemaul. Influentele mele, in ceea ce priveste gandirea care sta la baza filmului, sunt mai putin cinematografice si mai mult istorico-filozofice. Cartea lui Hans Vaihinger, Filozofia lui „ca si cum“, de pilda. Homo ludens a lui Huizinga. Heinz von Foerster. Watzlawick. Foucault. Jocul cu trecutul de Lucian Boia. In fine, am ajuns un fel de relativist din punct de vedere filozofic, in mod clar. In plus, am citit o multime de documente si de literatura de secol XIX, am discutat mult cu Florin Lazarescu si cu consultantul nostru istoric, doamna Constanta Vintila-Ghitulescu, ale carei sfaturi si indicatii de lectura au fost extrem de importante… Ar mai fi si filmele lui John Ford, Howard Hawks, filmele istorice ale lui Hou Hsiao-Hsien. Si cele ale lui Victor Iliu. Si multe altele.
De ce ai ales aceasta perioada istorica? Cat de greu a fost sa plasezi povestea din toate punctele de vedere (replici, jocul actorilor, scenografie, imagine, costume etc.) intr-o epoca obturata ochilor nostri?
Pentru ca e o perioada interesanta, Tarile Romane intrau pe drumul modernizarii (incepand cu Regulamentele Organice din 1830), dar exista inca un amestec tensionat intre formele vechi de viata si emanciparea care urma sa fie impusa, partial, desigur, de pasoptisti. In plus, am vrut ca problemele descrise in film (sclavia romilor, conditia femeii, coruptia etc.) sa fie percepute ca apartinandu-ne noua, romanilor; de aceea, am evitat sa plasez povestea filmului in perioada domniilor fanariote. Fanariotii nu erau „de-ai nostri“, am fi putut sa ne gasim o scuza, o modalitate de a plasa responsabilitatea in sarcina altora. Sa fie clar, nu cred ca problema responsabilitatii colective (cu atat mai mult a celei istorice) e una simpla. Cred ca responsabilitatea e strict individuala din punct de vedere juridic. Simbolic insa, lucrurile se complica. Un posibil raspuns l-am gasit in cartea istoricului polonez Jan T. Gross, Vecini. Cartea analizeaza sec felul in care, in 1942, polonezii din Jedwabne i-au masacrat pe evreii din localitate, evrei cu care convietuisera pasnic timp de secole. Iar autorul cartii se intreaba in ce fel anume ar putea fi poporul polonez, in integralitatea lui, responsabil. Mai ales polonezii de azi. Si isi raspunde ca, in masura in care polonezii isi asuma, de pilda, succesul lui Chopin si se simt mandri pentru el, il considera un reprezentant al spiritului polonez, normal ar fi sa se simta responsabili si pentru crimele din Jedwabne. Impartasesc acest punct de vedere, cred ca el poate fi aplicat si asupra realitatilor istorice neplacute pe care Aferim! le atinge. Nu trebuie pierdut din vedere insa ca orice om traieste conform unui cod de legi si conform unei morale care apartine timpului sau. Si atunci, o alta intrebare care se poate pune, cred, in urma vizionarii acestui film, este in ce masura e corect sa judeci fapte si comportamente din trecut prin prisma legilor si a moralei contemporane? Si daca nu, cum sa faci altfel? Eu nu stiu sa raspund la aceste intrebari.
Cum vrei sa fie citit filmul – ca alegorie sau ca felie de viata?
Habar n-am. Nu ma intereseaza. Stii, mi-a placut foarte tare ce scria Wittgenstein inspre finalul primei sale carti, unde ii cere cititorului sa ii considere textul drept o scara pe care sa urce, apoi sa o dea la o parte si sa gandeasca pe cont propriu. Intr-un fel, asta mi-as dori si eu cel mai tare. Ca cei care vad filmul sa il foloseasca doar ca un punct de pornire, ca un stimulent. Si apoi, prin propria lor gandire, prin propria lor cercetare a diferitelor probleme pe care filmul acesta le propune, sa ajunga la rezultate mult mai interesante si mai profunde decat am izbutit eu. Daca filmul nu reuseste sa stimuleze gandirea spectatorilor, atunci e cu adevarat un esec.
Fara sa fi vazut filmul, ma gandesc ca e un fel de western. Ma insel?
Exista elemente de western, sigur. Dar ele sunt folosite ludic, ironic si au scopul de a-i aminti din cand in cand spectatorului ca ceea ce vede e doar un film, o reconstructie cinematografica subiectiva, care trebuie chestionata permanent.
Cum crezi ca ar fi fost viata ta daca ai fi trait la inceputul secolului al XIX-lea?
La o intrebare ca asta, vorba aceluiasi Wittgenstein, nu se poate raspunde nimic cu sens.
Atunci spune-mi ceva cu sens despre colaborarea cu Florin.
Imi place ca radem mult si ca putem sa ne certam ore in sir fara ca asta sa afecteze prietenia noastra.
Florin Lazarescu: „Uneori in viata e mai greu de gasit un prieten adevarat decat un regizor de Oscar“
Spuneai pe FB ca, multumita lui Radu Jude si Adei Solomon, ajungi ca scenarist in Premiere League, pe cand ca scriitor ramai in liga a doua. Te alintai un pic sau erai 100% sincer?
De Radu si de Ada ma leaga faptul ca primul nostru succes important – fiecare, pe zona lui – l-am trait impreuna: Lampa cu caciula, film care a adunat zeci de premii internationale, printre care Marele Premiu pentru scurtmetraj la Sundance. E firesc sa le multumesc ca am avut ocazia sa-i intalnesc. Insa nu spuneam deloc pe FB ca „raman scriitor de liga a doua“. Vorbeam acolo de oportunitatile de afirmare a literaturii autohtone versus cea a cinematografiei noastre, in afara granitei. Ca scriitor roman, nu ai nici o sansa sa joci la varf in afara tarii. Chiar daca esti tradus, de regula, apari la o editura mica, nu ai parte de vizibilitate, de interes. Practic, nu ai cum sa ajungi vreodata sa concurezi pentru, sa zicem, un premiu Goncourt sau un Booker. Ca regizor, daca reusesti sa faci un film bun, poti ajunge intr-un timp foarte scurt la Cannes sau Berlin, spargand mult mai usor blocada recomandarilor si a juriilor autohtone, blocajele de limba, reticenta publicului strain fata de literatura unei culturi marginale. In sensul asta imi manifestam bucuria si, totodata, frustrarea: ca scriitor roman nu am avut sanse sa „joc“ afara decat in ligi inferioare, ca scenarist, facand echipa cu Radu si Ada, am „jucat“ deja la un nivel maxim al cinematografiei.
Te consideri subevaluat ca scriitor ?
Nici vorba. Am foarte multe semnale – aproape zilnic ma contacteaza cate un nou cititor pe Facebook – ca marea majoritate a celor care ma citesc apreciaza ceea ce scriu. Subevaluat poate sunt de cei care nu m-au citit.
Cum te ajuta scenaristica la literatura? Ai impresia ca ti s-a modificat modul de a scrie sau interesul pentru anumite subiecte?
Sunt foarte putine lucruri comune intre cele doua „meserii“. Dupa mine, cel mai important ar fi un anume simt pentru structura dramatica. In rest, vorbim de limbaje diferite si numai privite din avion pare ca se aseamana. Nu cred ca scrisul de scenarii mi-a modificat ideile si stilul meu de a scrie literatura, tocmai pentru ca, repet, literatura si scenaristica sunt foarte diferite, se construiesc diferit, cu alte mijloace, au cu totul alte mecanisme de functionare.
Cum ai scris cu Radu scenariul la Aferim!?
Suntem prieteni de peste 10 ani. Am mai facut proiecte impreuna, vorbim des si mult la telefon, ca niste pensionari fara somn, nu doar despre film, ci despre orice. Am ajuns la un asa nivel de intelegere reciproca, incat uneori e suficient sa vorbim zece minute la telefon despre un subiect, apoi sa scriem separat si totusi pe aceeasi directie, completandu-ne unul pe altul, fara prea mari probleme. La Aferim! am stabilit o procedura simpla. Ne-am hotarat asupra cadrului general, a liniilor povestii si a filosofiei filmului fata in fata. Am scris un sinopsis, apoi un treatment, discutand pe Skype. Ne-am impartit scenele: 1-2, el, 3-4, eu… Ni le trimiteam pe mail unul altuia, intervenea fiecare cu observatii, bateam in cuie scenele 1-4. Si tot asa mai departe – scenele 4-5, el, 6-7, eu – pana la final. Evident, pe masura ce crestea povestea, mai scoteam, modificam scene din urma. Dupa primul draft, am lucrat combinat, fata in fata, pe Skype, la telefon, in conditiile date, aparent potrivnice: el, la Bucuresti, eu, in Iasi. In privinta documentarii, a trebuit sa ne punem la bataie toate intuitiile si puterile noastre de a aduna carti si documente despre epoca: in anticariat, in biblioteca, pe la prieteni si specialisti in materie. N-a fost deloc usor. Pe mine, unul, m-a ajutat enorm portalul www.dacoromanica.ro, unde sunt postate online, in PDF, mii de carti si documente. Apoi Radu, pentru draftul final, a apelat la mai multi specialisti in filologie si istorie, care sa descopere posibile inadvertente in ceea ce-am scris noi. Bref, cred ca am folosit informatii din zeci de carti, insa filmul e cap-coada o fictiune. Cumva paradoxal, desi reconstituim o epoca demult trecuta, cred ca exista acolo foarte multe lucruri din felul lui Radu sau al meu de a privi lumea.
Cu ce crezi ca te-ai fi ocupat daca ai fi trait la inceputul secolului al XIX-lea?
Cred ca as fi putut fi orice, mai putin soldat sau preot. Dar cine stie? Cum imi imaginez viata de atunci se vede in film.
De ce ti se pare fascinant secolul al XIX-lea si in ce mod relationeaza el cu epoca noastra?
Orice timp al oamenilor e fascinant in felul lui aparte, daca te apropii de el, daca ii scormonesti detaliile, carnea. Omul de astazi poate ca stie mai mult, dar cu siguranta simte si relationeaza aproape la fel ca atunci cand traia in pestera. Emotiile, nada pentru artisti, raman cumva la fel de tentante. Faptul ca ai acces la Facebook nu face neaparat o conversatie mai frumoasa, mai interesanta, mai inteligenta decat cea prin semne de fum. Poate din contra. Asa s-a intamplat, acolo ne-a dus povestea pe care am vrut noi sa o spunem: in secolul al XIX-lea. Apropiindu-ne de epoca, am realizat cate fire ne leaga de ea, de unde „ne tragem“ noi, romanii de astazi, cu bunele si relele noastre de-atunci si de-acum.
Ce iti place la colaborarea cu Radu?
Inainte de toate, imi place pentru ca-l simt un prieten adevarat, pentru totdeauna, chiar si daca ar fi sa nu mai colaboram niciodata profesional. Poate ma insel, dar consider ca uneori in viata e mai greu de gasit un prieten adevarat decat un regizor de Oscar. Apoi, profesional vorbind, pentru ca in ceea ce face e serios, sever chiar, precum un manager de corporatie, pasionat ca un poet romantic si totodata atent cu mine ca scenarist. In toate proiectele noastre are rabdare sa ma asculte pana la capat, e capabil sa-si schimbe parerile proprii, daca am argumente juste, ma implica, ma tine in priza in tot procesul facerii unui film, nu doar la scenariu, ci si la concept regizoral, casting, pitching ori prezentare a filmului la festivaluri.
Ai si tu rol in film? Par lung ai…
Era si greu sa nu joci in filmul asta, odata ajuns pe platou. Mereu a fost nevoie de un figurant in plus, pe langa alte zeci, asa ca n-am rezistat tentatiei sa apar si eu intr-un cadru la un moment dat. M-as fi bagat si daca eram chel.
Cu cine ai vrea sa te intalnesti la Berlin?
In primul rand, fara gluma, cu Radu, cu Ada, cu Alexandru Dabija. Am mers acum doi ani la Cannes impreuna si a fost minunat. Avem atat de putin timp liber sa ne vedem aici, acasa, traim la distanta unul de altul, incat e o si mai mare bucurie sa ne intalnim acolo, cu treaba. In rest, cand am citit o parte din lista oamenilor de film cu care ma pot intalni la Berlin, aflandu-ne pe acelasi plan, in competitie directa, m-am speriat de bucurie.
Aferim!
Cu: Teodor Corban, Mihai Comanoiu, Cuzin Toma, Alexandru Dabija, Luminita Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Alberto Dinache, Alexandru Bindea, Mihaela Sirbu, Adina Cristescu, Serban Pavlu, Gabriel Spahiu, Dan Nicolaescu
Imaginea: Marius Panduru
Montajul: Catalin Cristutiu
Sound design: Dana Lucretia Bunescu
Scenografia: Augustina Stanciu
Productie Hi Film, in coproductie cu Klas Film (Bulgaria), Endorfilm (Cehia) si Mulberry Development (Romania)
Legenda foto 1: Silviu Ghetie
Galerie foto
