Voiai sa scrii. Voiai sa scrii povestea ta, astfel incat, intr-o zi, fiul tau sa scrie povestea povestii tale. (Immanuel Mifsud, „In numele Tatalui…“, p. 29)
Recunosc, nu fara rusine, ca nu cred ca as fi ajuns la cartea lui Immanuel Mifsud daca acesta nu ar fi fost unul dintre scriitorii invitati la cea de-a saptea editie a Festivalului International de Literatura de la Bucuresti. Nu stiam mare lucru despre literatura malteza sau despre cariera sa literara si, afland ca vine in Romania, iar unul dintre volumele sale abia fusese tradus, mi-am spus ca e o ocazie excelenta sa ma pun putin la punct cu toate acestea. Am inceput, cum era firesc, cu literatura sa. Am citit cateva poeme si fragmente de proza de-ale sale, in engleza, gasite pe internet. Apoi, am trecut la In numele Tatalui (si al Fiului). Era noapte. Nu am mers sa dorm pana cand nu am recitit volumul, incercand sa inteleg ce am in fata. Probabil ca, din ratiuni de marketing, ni se spune ca acesta este un roman. Nu, nu e. Nu e nici autobiografie pur si simplu, nici proza pura, dar nici numai poezie, nici jurnal si nici pseudo-jurnal, nici memorialistica, nici… (adaugati dumneavoastra ce doriti, nu e). Este, dimpotriva, si, si. Nu i se poate lipi o singura eticheta. Culmea, aceasta „varza“ literara este calita atat de bine, incat rezultatul e naucitor. Nu degeaba cartea a fost recompensata cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatura in 2011, zic eu.
Sa ne lasam putin purtati prin carte. Avem un fiu-narator care, in „Cuvant inainte“, clarifica niste lucruri din capul locului, cum ar fi de ce si cum a inceput sa scrie volumul pe care-l vom citi. Povesteste ca, inainte de moartea tatalui sau, a gasit, pur intamplator, un „carnetel cu coperti groase, maro, ce continea un scurt jurnal pe care-l incepuse in 1939, dupa ce se inrolase in Regimentul Maltez al Maiestatii Sale“. Jurnal destul de impersonal, de altfel, incoerent, spune naratorul, fara nici o valoare literara ori istorica. S-a gandit atunci sa-l publice, „intr-o forma sau alta, cand va veni timpul“. Dupa inmormantarea tatalui sau insa, a deschis din nou jurnalul – factor important: in timp ce-si legana propriul fiu pentru a adormi. Acesta este declansatorul, motorasul invizibil care pune in miscare memoria, simturile, creierul.
Figura paterna ia amploare si contamineaza paginile ce urmeaza acestui „Cuvant inainte“. Imaginea soldatului de fier caruia, in spatele lentilelor groase, la mormantul mamei sale, i se prelinge pe chip o lacrima este puternic intiparita in mintea copilului sau („Aceste imagini pe care inca le port cu mine“, p. 57), care o zareste clandestin, si este un pretext pentru a lasa firul amintirilor sa-si urmeze cursul: „(…) obisnuiai sa-mi spui ca nu se poate sa plang. Sunt baiat mare. Nu poti sa cresti si sa devii barbat daca plangi. Cum poate un baiat ca tine sa mai planga? Cum poti sa mai plangi cand esti suficient de puternic sa-ntorci casa cu susul in jos? Nu se poate sa plangi, pricepi? Pur si simplu nu se poate“ (p. 15).
Interogatiile si propozitiile scurte, uneori formate dintr-un singur cuvant, alteori intrerupte sau repetate, fie si partial, precum un soi de incantatii sau, de ce nu, versuri albe, gradeaza proza, o impart in episoade si sunt in mare parte responsabile pentru intensitatea acestora. De altfel, in afara de scenele in care tatal naratorului vorbeste la persoana I singular, ca intr-un jurnal sau chiar din jurnal, adresarea naratorului este la persoana a II-a singular. Cam asa: „Mi-ai umplut visele cu un mers greoi, militaresc; cu bubuitul tunurilor Bofors; cu vuietul bombardierelor Stuka plonjand din cer. Mi-ai umplut visele cu fascii vomitate si cu ofiterii englezi care-au scos untul din tine, maltezul asta mic ce mesteca resturi de paine si rontaia cascaval intarit si aducea copii pe lume“ (p. 25). Iar efectul acestui tip de scriere este reusit, iti da permanent senzatia ca fiul-narator ii vorbeste tatalui sau in clipa respectiva, de parca ar sta langa el si ar purta o conversatie (putin dispersata, cumva autista).
Mifsud decupeaza cu grija si lipeste in cartea sa doar paragrafele relevante, construieste contextele socio-politice si culturale ale amintirilor si confesiunilor sale si portretizeaza, sub toate aspectele, figura paterna. Asa se face ca ajungem sa cunoastem un tata incercat, soldat de la nouasprezece ani, apoi veteran de razboi, invalid in urma unui accident de motocicleta, mic de statura, cu maini patate, ferm, cu o atitudine machista, implicat politic, opt copii din care unul, cel care nareaza, l-a vazut zambind o singura data, dar a primit, in schimb, zeci de lectii de la el. Nu e totul numai durere si trauma, ci si tandrete si o oarecare acceptare, intelegere, reconsiderare din perspectiva fiului care a devenit, la randul lui, tata.
„Stabat Mater“, ultimul capitol al volumului, este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai frumoase si tandre episoade legate de paternitate din literatura. Naratorul-fiu-devenit-tata simte pana-n maduva oaselor emotia nasterii baiatului sau si a primei intalniri cu acesta: „Singuri: ea, eu si el. Si mi s-a facut frica. Te-am luat din nou in brate si am simtit spasmul vidului“ (pp. 75-76) sau „In ziua in care te-am atins inca tremurai. Amandoi tremuram. Eram precauti unul cu altul. Era prima oara pentru noi“ (p. 78). Mai mult, marturiseste deschis, fara nici un fel de teama de interpretare, ca-i poarta sotiei sale un fel de pizma pentru ca i-ar fi placut si lui sa-si poarte copilul in pantece. Neavand cum, s-a revansat jucand un alt rol in nasterea fiului sau: cel care i-a separat pe ea si el pentru totdeauna, taind legatura care-i unea. Nu voi divulga nimic din restul – anuntarea familiei, obtinerea certificatului de nastere, noptile nedormite, reflectiile, gradinita, povestile de noapte buna, geloziile s.a.m.d. –, ci doar atrag atentia asupra lor spunandu-va ca, daca sunteti parinti, nu veti scapa de stransoarea acelor pagini.
Inainte sa incheiem acest mic periplu literar, trebuie sa va spun si ca titlul cartii, In numele Tatalui (si al Fiului), nu are nimic de-a face cu rezonanta lui religioasa, ci cu teoriile lacaniene. Pe langa Lacan, exista trimiteri si la Barthes, Kristeva, Handke si multi altii.
Immanuel Mifsud este un scriitor atipic, multipremiat, care inoata cu pricepere in mai multe genuri literare (separat sau in acelasi timp) si merita sa fie cunoscut de publicul roman. Cartea lui, In numele Tatalui (si al Fiului), o dovedeste cu prisosinta.