Ma numar, carevasazica, printre cei norocosi. Nu putini oameni au ajuns pana la Goncalo M. Tavares, scriitor portughez in fata caruia insusi Jose Saramago si-a scos candva palaria. Tin bine minte prima intalnire textuala cu acesta – era intr-o primavara, acum mai bine de jumatate de deceniu, cand i-am citit Ierusalim-ul. De aceea, cand am citit Cinci plimbari prin cartier, traducere recenta publicata la Editura Allfa, eram avizat. Aveam oarecum informatii cu privire la forta imaginatiei acestui barbat de patruzeci si cinci de ani care era de parere ca trebuie sa credem in puterea cuvintelor, fiind in egala masura circumspecti.
Goncalo M. Tavares este unul dintre acei nesuferiti oameni concomitent talentati si inteligenti. El a fost candva in stare sa remarce ca „orice fel de violenta extrema este intotdeauna rezultatul unei suspendari a cuvintelor“. Ce poti sa ii spui in contra? Ca nu poti sa ii spui nimic!
Iar aceste Cinci plimbari prin cartier, de fapt opera de scandaloasa tinerete, sunt etalarea unei gandiri adanci dublate de o imaginatie fara gemandura. Pe scurt: acest Tavares are insolenta de a-si inchipui un cartier in care locuiesc unii dintre scriitorii sai preferati (deopotriva imaginati). E poate timpul sa va spun ca, in Ierusalim, Tavares se remarca prin acuitatea cu care descrie simptomele schizofreniei.
Cert e, totodata, ca in aceste plimbari se realizeaza niste portrete redutabile ale poetului (Paul) Valery, ale filosofului Henri (Michaux), ale dramaturgului (Bertolt) Brecht, ale scriitorului (Italo) Calvino si, mai cu seama, ale misteriosului domn Walser, care nu vad de ce n-ar putea fi Goncalo M. Tavares insusi, intr-o oglinda deloc ciobita. De altfel, toti ceilalti tot Tavares se prea poate sa fie, cum bine anunta, bovaric, insusi domnul Flaubert.
Omul e strabatut de geniu, altfel nici nu m-as obosi sa il mentionez. Cartea cu plimbarile prin cartier e insotita si de dese desene explicative, dar ele cad in secundar. Capitolul dedicat domnului Henri si enciclopediei se poate numara la orice judecata de apoi a literaturii printre cele mai solide argumente ca aceasta indeletnicire a omului pe pamant e bine sa existe.
Pur si simplu, sunt acolo cateva zeci de pagini de o uluitoare efervescenta, pentru care orice scriitor aspirant rezonabil il blesteama temeinic pe domnul Tavares. In cartierul imaginat de portughez, nimeni nu se intalneste cu nimeni. Nu e nevoie. Fiecare e cu gandurile sale, cu filosofia sa, cu demonii lui, cu ideile personale – toate nemaiintalnite.
Domnul Henri, insa, cu pasiunea lui neabatuta pentru consumul absintului, ma fascineaza, ma subjuga, ma incanta, ma emotioneaza, ma termina. Observatiile imaginate de Tavares in contul domnului Henri, filosof, sunt inmarmuritoare prin perfectiunea lor. Citez, fara un plan prestabilit: „Daca toti oamenii ar avea o conditie fizica buna, n-ar exista filosofi“. Sau: „Eu as fi putut fi un mare violonist, dar n-am stiut niciodata sa cant la vioara“. Sau: „Un sarac la microscop are tot atatia viermi si tot atatea culori ca un rege. (…) Daca n-ar fi fost inventat microscopul, n-ar fi fost inventata democratia“. Sau: „Un pahar de absint se bea dintr-odata sau nu se mai bea deloc“. Sau: „Daca cineva amesteca absintul cu realitatea obtine o realitate mai buna“. Sau: „Telefonul a fost inventat pentru ca oamenii sa poata vorbi cand sunt departe unii de altii. (…) Telefonul a fost inventat pentru a indeparta oamenii unii de altii“.
Goncalo M. Tavares, subtil in ironie si probabil cel mai bun intelegator al operei lui Italo Calvino, pe care il surprinde perfect in momentul in care, fiind grabit, scriitorul alege sa sara pe geam intru uniunea cu cravata si pantofii care deja apucasera sa-i zboare inainte! Goncalo M. Tavares. El.
El este acela pe care il asteptam.