Dar libertatea de exprimare n-a fost niciodata absoluta – si nici nu poate fi. Problema e unde si cum trasezi limita. Daca razi de papa sau de Catedrala Poporului, daca publici caricaturi cu Arca lui Noe si cu Cina cea de Taina, inseamna ca ofensezi credinta crestina? Milioane de oameni ar fi gata sa spuna ca da. Dar o societate se ghideaza dupa reguli stabilite in urma unui proces de negociere implicita si care sunt valabile pentru toti. Inclusiv pentru islamisti, ultraortodocsi sau supercatolici. Exista legi care condamna incitarea la ura rasiala sau ofensele aduse religiei, persoanelor sau comunitatilor. Cadrul acesta juridic negociat in care evolueaza libertatea de expresie e recunoscut de societate, iar iesirile din el, excesele de orice fel, sunt sanctionate.
Doar ca reprezentantii islamismului radical nu recunosc acest cadru juridic. Pe ei nu ii supara excesele, mai mari sau mai mici, ce se fac in numele libertatii de exprimare, ci insasi aceasta libertate. Se vorbeste mult despre limitele libertatii de exprimare si prea putin despre terorismul islamist ca instrument de lupta impotriva „necredinciosilor“. Islamistii ucigasi de la „Charlie Hebdo“, ca si cei de la World Trade Center din 2001, cei din Madrid din 2004, cei de la Londra din 2005, cei din Indonezia, Nigeria, Irak, Siria, Libia, sunt luptatori antrenati in tabere speciale, educati sa ucida si indoctrinati religios. Lumea europeana despica firul in patru, incercand sa descopere si sa elimine motivele pentru care ar putea fi tinta atacurilor, dar ignorand o realitate evidenta: atata timp cat exista indivizi antrenati pentru a ucide in numele islamului, motive pentru a ucide se vor gasi oricand. Caricaturi, texte literare ofensatoare, un presupus abuz al unui guvern occidental, un comentariu pro-israelian… orice merge, orice motiv e bun.
Daca n-ar fi fost caricaturile cu Mahomed, ar fi fost altceva. Putem ingradi libertatea de exprimare oricat dorim. Tot degeaba: pentru fundamentalist batalia nu se termina niciodata, iar dusmani se gasesc mereu. Sigur, nu religia islamica e de vina. Daca islamul ar fi urmat modelul promovat de fundamentalisti, n-ar fi supravietuit nici o suta de ani. O religie mare vorbeste in primul rand despre viata, nu despre moarte – si mai ales despre viata oamenilor impreuna, in societate. In caz ca exista intr-adevar vreun iad, cred ca fundamentalistii vor avea o mare surpriza cand vor ajunge in lumea de dincolo, cu bomba sau kalasnikovul in brate. Dar asta-i o alta problema. Problema noastra, aici, e sa recunoastem ca, in esenta, dincolo de discursul religios, care face parte mai degraba din recuzita obligatorie a acestor grupari, esenta actiunilor lor este una politica. Gruparile fundamentaliste islamice nu se deosebesc foarte mult de teroristii neonazisti sau comunisti din anii 1980: ele urasc, mai mult decat orice, tocmai democratia, egalitatea in drepturi, libertatea de exprimare si libertatea credintei. In momentul in care statele europene vor incepe sa se conformeze logicii lor, renuntand la temeliile pe care s-au cladit, deja vor fi pierdut partida.