Nu vorbesc de one-hit wonders, norocosii care dau lovitura cu vreun cantec, vandut in milioane de exemplare si difuzat in toata lumea, chestie ce-i inmormanteaza definitiv in memoria ascultatorilor. Am in vedere pe unii profesionisti ai muzicii, a caror pregatire solida ii face capabili sa cante la mai multe instrumente, sa compuna, sa orchestreze si sa interpreteze cu fidelitate orice partitura. Ei sunt, de regula, session man, angajati foarte putin in turnee, de neinlocuit in studio, unde abilitatile tehnice sunt mai necesare decat talentul la exhibitii in lumina reflectoarelor. Contributia lor e, pe nedrept, pusa in umbra de-a starurilor, dar este recunoscuta de titulari in diferite feluri – de la colaborarea constanta de-a lungul anilor la participarea, ca invitat, pe discul solo, cand vreun astfel de muzician (de raftul doi, vorba lui Perpessicius) se decide sa-si traga unul.
Chris Spedding este un chitarist pe care publicul obisnuit din Occident s-ar putea sa-l stie de pe cel mai vandut disc (in Anglia) cu soundtracks – The War of the World. Colaborarea cu Jeff Wayne a ramas apogeul unei cariere de jumatate de secol. Nascut in 1944, ca multi britanici care au revigorat istoria rockului, Spedding a beneficiat in copilarie si adolescenta de lectii serioase de muzica. Primul instrument la care a cantat a fost vioara, pe care a inceput s-o foloseasca drept chitara dupa ce s-a intoxicat, ca majoritatea generatiei sale, de rock-and-roll, cu Bill Halley si Elvis Presley drept stimulenti. Sunetul incitant (proaspat, dinamic si asa mai departe) al noii muzici a devenit curand emblema schimbarii, pe care tinerii englezi au raspandit-o pe tot mapamondul. Fara sa aiba aplombul unor excentrici faimosi in anii 1960 (perfect uitati acum), Chris Spedding si-a castigat repede locul in arena showbiz. Pe el se putea baza oricine avea de facut o inregistrare profesionala sau un demo firoscos. Intr-atat parea nascut pentru asemenea treburi, incat e banuit si azi ca fiind interpretul partii de chitara solo din primele incercari Sex Pistols, stiindu-se ca la data aceea Steve Jones, pistolarul responsabil cu agitarea instrumentului in cauza, n-avea habar nici macar de trei acorduri.
Dar in anii cand valul punk gadila batranul Albion cu un fulg smuls din paietele glam-rockului, Spedding avea un deceniu de activitate si-un hit de Top 20, Motorbikin’, ajuns nitam-nisam expresia unui fel de viata. Cantecul dureaza 2:40?. Importanta lui nu se compara cu a celor arhi-vehiculate de mass-media, pe care le fredoneaza pana si pasionatii ariilor de opera. Ca single, aparut in 1975, apoi pe album anul urmator, Motorbikin’ a dat semnalul renasterii unui stil de rock simplu, nesofisticat, cu versuri despre traiul curent al contemporanilor, nu despre lumi necunoscute si imaginare. La fel ca punkerii pe care i-a sprijinit in diferite moduri, Chris Spedding s-a intors la originile rockului. Spre deosebire insa de pustanii zabauci, el a copiat chiar look-ul primilor interpreti de rockabilly si s-a mutat in America, alaturi de ei. Isi permitea. Cantase destul cu si pentru grupurile de rock pretentioase. Catalogul colaborarilor sale cuprinde nume ca Alan Price, Paul Jones, Pete Brown, Jack Bruce, Elton John, Nilsson, Julie Driscoll, John Cale, Memphis Slim, Brian Eno, Paul McCartney, Bono, Tom Waits, Art Garfunkel, Nina Hagen, Roy Harper, Mylene Farmer etc., o intreaga enciclopedie pop-rock!
La 70 de ani, Spedding a inregistrat Joyland (2015, Cleopatra Records). I-au stat alaturi cativa artisti, prieteni la ale caror piese a pus si el candva un riff, o nota, un deget pe butonul mixerului. Lista e pe coperta CD-ului.