Adnan are „ochi caprui, mari, ca de vacuta“, iar asta, in mod surprinzator, are o relevanta deosebita in poveste. Pe la ora doua si jumate de Anul Nou, am decis ca nu mai am rabdare si, intr-un gest antisocial, mi-am deschis mobilul pentru a citi un interviu pe care il asteptasem cu sufletul la gura – eu si vreo cateva zeci de mii de oameni. In urma interviului m-am convins: CLAR e vinovat. Mai incolo, am reusit sa ma ascund de super-distractie cam inca vreo cinci minute, cat sa mai citesc unul-doua comentarii despre interviu. Am oscilat inapoi la starea mea de baza: „sunt nehotarata“.
Despre Adnan Syed am aflat datorita unei emisiuni radio, cea mai downloadata din istorie. Pentru ca era „un fenomen“, i-am acordat trei minute sa-mi capteze atentia. Am ascultat-o ore in sir, apoi am trecut pe internet sa citesc mai multe despre subiect. Fara sa fi pus vreodata piciorul acolo, am ajuns sa stiu pe de rost cum arata orasul lui natal – Baltimore –, cate minute se fac pe jos intre biblioteca orasului si liceul lui, sa stiu numele de cod al fiecarui releu de telefonie mobila din oras si sa ma scandalizez daca cineva confunda releul L651C cu L654A. Inainte sa incepeti sa va puneti intrebari despre excesul meu de timp si lipsa generala de scop a vietii mele, trebuie sa aflati asta: in aceasta poveste nu este vorba despre o crima. Ci despre felul in care o emisiune a avut un succes enorm incalcand cateva reguli esentiale ale jurnalismului; despre cat de inselatoare ne poate fi memoria; despre convingeri prea sigure si prejudecati prea puternice. Dar mai ales este vorba despre faptul ca toate aceste idei, in epoca filmuletelor „uiiite ce dragut“ si a ziarelor de can-can, mai pot interesa si fascina un numar nesperat de mare de oameni.
Povestea
In anul 1999, in luna ianuarie, o eleva de 18 ani, Hae Min Lee, desteapta, frumoasa, amuzanta si atletica, a disparut imediat dupa scoala. Dupa cateva saptamani fostul ei prieten, elev-model la acelasi liceu, Adnan Syed, a fost arestat si, ulterior, inchis pe viata pentru strangularea fetei. El a mentinut ca este nevinovat si ca ziua disparitiei lui Hae fusese una total obisnuita, din care nu tine minte foarte multe lucruri. (Incercati acest exercitiu, fara nici un ajutor digital: ce ati facut, ora cu ora, acum sase saptamani?) Intregul caz al procuraturii s-a bazat pe marturia unei a treia persoane, un tanar cunoscut Politiei pentru afacerile sale cu droguri. Iar lucrurile ar fi putut foarte bine sa ramana acolo, in Baltimore SUA, crime avem si pe-aici pe la noi, multumim frumos.
Meta-povestea
In anul 2014, cazul a trecut pe sub ochii unei jurnaliste, pe nume Sarah Koenig, care a decis sa relateze intamplarea intr-o emisiune radio in 12 episoade. S-a numit, simplu, „Serial“.
Povestea, privita cu lupa, nu mai era asa de simpla. Martorul principal isi schimbase declaratia de sapte ori, mintind inclusiv sub juramant. Adnan, portrezitat ca un musulman innebunit de gelozie si suferinta dupa despartirea de Hae, era unul dintre cei mai populari baieti din scoala, mai mult decat descurcaret in departamentul „fete“. Pentru Adnan a iesit la suprafata si un martor ca alibi, doar ca acesta nu fusese niciodata contactat de echipa lui de avocati.
Adevarul, intangibilul adevar, dansa undeva intre minciunile a doi adolescenti. Cu siguranta 12 emisiuni de jurnalism de investigatie de cea mai inalta calitate aveau sa il scoata la suprafata. Au fost invervievati detectivi, criminalisti, avocati, experti in retelele de telefonie mobila, prieteni ai lui Adnan si Hae, membri ai juriului. Adnan insusi a sunat-o pe Koenig din inchisoare pentru a fi intervievat de doua ori pe saptamana, timp de un an.
„Serial“ a devenit cea mai descarcata emisiune de radio din istorie, cu aproximativ un milion de ascultatori pe editie, dar acest lucru nu s-a datorat doar naratiunii de Hollywood. Sarah Koenig a incalcat una dintre cele mai pretioase reguli ale jurnalismului: a fost subiectiva. A fost unul dintre noi, ascultatorii. A gandit permanent cu voce tare, cu multe „hmmmm“-uri, cu semne de intrebare, revelatii, scepticism, osciland intr-un balet al certitudinilor si razgandirilor. Ne-a descris ochii lui Adnan, blanzi ca de vacuta de lapte si s-a intrebat – nejurnalistic, dar perfect coerent cu gandurile celor care o ascultau: oare o persoana atat de simpatica poate comite o crima atat de oribila? Si-a marturisit inclinatia, dar nu a fost partinitoare. A spus, de nenumarate ori, „nu stiu“, iar audienta a iubit-o pentru asta. Emisiunea s-a incheiat in luna decembrie 2014.
Meta-meta-povestea
Povestea merge mai departe, ca vantul din online. Cateva zeci de mii de oameni au decis sa se joace de-a detectivii pe un forum dedicat cazului. Cu infinita rabdare, au citit toate notitele din salile de judecata, toate declaratiile inregistrate, au facut scheme si diagrame cu noi conexiuni. Ca sa gaseasca un raspuns, au devenit experti in probleme care tin de cultura musulmana pre si post- 9/11, au apelat la concepte psihologice legate de disonanta cognitiva sau de narcisism, au dezbateri indelungi despre principiul lui Occam si si-au instituit reguli pentru protectia datelor persoanelor implicate in caz. Cativa dintre ei au reusit sa demonteze dovezi-cheie cu argumente atat de fine si spectaculoase, incat par ca isi au locul in filme si nu in realitate. Comunitatea aceasta e visul internetului: mii de oameni realizeaza impreuna ceea ce nu ar putea niciodata sa faca unul singur. Dar nici macar la ei nu se opreste povestea.
Meta-meta-meta-povestea
Ziare, reviste si bloguri au fost atente la pulsul acestui forum, i-au sesizat apetitul de informatie si au urcat si ele in acest tramvai numit „Serial“. Revista „Time“ a scris despre familia Syed. „Psychology Today“ a luat la puricat aspectul psihologic al actorilor principali. Un ziar online cunoscut pentru dezvaluiri legate de securitatea SUA, „The Intercept“, a publicat interviuri cu doua persoane-cheie ce refuzasera sa fie intervievate de Koenig: martorul principal (interviul pe care il asteptam in noaptea de Revelion) si unul dintre procurorii cazului. Lucrurile, din nou, s-au complicat.
Cel mai recent interviu a aparut acum doua saptamani, intr-un alt ziar online. Protagonista lui este acel martor care putea sa ii stabileasca un alibi lui Adnan si care nu a fost chemata niciodata la proces. Isi sustine afirmatiile si arunca umbre de indoiala, din nou, asupra procuraturii si a felului in care a instrumentat cazul.
Intr-o sala plina pana la refuz, realizatoarea Sarah Koenig a sustinut saptamana aceasta o conferinta la Penn State University despre rolul sau in „Serial“. O apropiata a familiei si a cazului va sustine la sfarsitul lunii ianuarie o conferinta la Columbia University, locurile epuizandu-se in prima zi dupa anunt. In tot acest timp, teoriile, ipotezele, observatiile, dezbaterile continua.
Meta, meta, me… in fine
Interviurile si articolele conexe au adus totusi si o revelatie celor familiarizati cu povestea. Ei au inteles pentru prima data ce inseamna jurnalism de calitate: Koenig, jurnalista profesionista, nu s-a ferit de intrebarile dificile. Documentata pana in cel mai mic amanunt, sesiza imediat orice incongruenta in declaratii si nu le lasa sa treaca neobservate. Proaspetii intervievati primisera doar intrebari de complezenta. Detectivii de internet au fost mai mult decat frustati: raspunsurile la interviuri erau presarate cu inexactitati si minciuni pe care si le-ar fi dorit confruntate si lamurite. Martorii cei noi scapasera prea usor.
Pana la urma, atat tabara „este vinovat“ (30%), impreuna cu taberele „nu este vinovat“ (30%) si „nu stiu“ (36%) au ajuns la o concluzie: jurnalismul nu inseamna doar sa dai drumul la reportofon. Iar daca este vreun adevar pe care il vom putea afla din toata aceasta poveste, atunci acesta sa fie.