De la borna Mitologiilor subiective (1975), fiecare carte ce-i poarta semnatura a intrat in asa-numitul orizont de asteptare, sub un unghi pe care insasi formula scriitorului l-a configurat ca atare. Constructia parabolica, pe mai multe nivele ale textului si cu chei de interpretare oferite lectorului merituos, nu ia structura si aspectul unui sistem rigid, inchis, abscons. Ideatia bine nutrita si speculatia eseistica desfasurata pe turnantele ei au gasit un punct de echilibru compozitional cu o epica gustoasa a ideilor, un stil usor ceremonios si o retorica atat de abila, incat cu greu poate fi surprinsa. Singura denivelare fiind data, la unele titluri, de frecventa citatelor de autoritate, decuparea de propozitii celebre lansate de oameni faimosi si placarea lor pe cursul nu-atat-de-inalt al cotidianului. Dar chiar si aceasta suprasarcina textuala intra in proiectul autorului: acela de a aborda pe mai multe cai si a complica lucrurile simple, „elementare“, palpabile ale realului; si, simetric, de a izola si a aduce in plina lumina fibrele din tesatura atat de complicata a Ideii.
Viata pe un peronnu face exceptie de la aceasta regula a stratificarii epice si supraetajarii simbolice. Pe un plan redus al intrigii, o arie de intamplari si evenimente comprimata sever, scriitorul inalta o constructie speculativa in al carei labirint, dispus vertical, urmeaza sa intram. Doua personaje, un barbat si o femeie, se intalnesc intr-o gara parasita, uitata de lume si de trenurile pufaind linistitor. In apropiere e o mlastina, dupa o anumita distanta incepe desertul: adevarate embleme spatiale in imaginarul lui Octavian Paler, cu o functie simbolica bine determinata. Conturul realitatii care ii haituieste si ii ingrozeste pe cei doi este destul de sters. Amenintarea ramane surda, undeva in fundal, retrasa, ca in teatrul modern, dincolo de spotul de lumina proiectat asupra „eroilor“. Desi autorul nu evita cu totul actiunea la prezent si priza directa asupra intamplarilor, derularea unor episoade sub ochii cititorului (asistam la cateva incursiuni ale protagonistului in mlastina si la o aventura comuna pana la desertul luat drept o plaja), modalitatile narative predilecte sunt acelea ale confesiunii, povestirii si dialogului pe marginea celor traite.
Viata profesorului si viata Eleonorei nu sunt expuse – fie si sumar – de catre un narator omniscient si omnipotent, care sa patrunda cu privirea pana in cele mai ascunse cotloane ale intimitatii lor. Ies la lumina paginii din vorbele pe care se hotarasc sa le spuna el si ea, din confesiunile pe care si le fac, din fluxul, uneori intrerupt, alteori abundent, al marturisirilor. Altfel spus, personajele devin prisme prin care se intrevad existentele lor – si nu invers, ca in romanul realist traditional. Unde obiectivitatea epica reprezinta o conditie obligatorie, iar hatisul de fapte apare ca necesar pentru desenul traiectoriei eroului. Romanul lui Octavian Paler rastoarna perspectiva, construind si analizand cu atentie doua personaje, ca sa poata privi, prin ele, lumea.
Eventualele obiectii legate de nerealismul romanului ar cadea, astfel, alaturi de miza prozatorului si de formula cartii sale. O putem citi cu un ochi „rau“, detectand, prin simple si prozaice intrebari, verigi slabe in logica realista. Cum supravietuiesc cei doi pe acest peron al unei gari parasite? De unde isi iau mancarea si apa? Cum fac fata celor mai elementare impulsuri biologice?… Dar lectura aceasta „pedestra“, justificata pe terenul realismului obiectiv, nu ar tine cont tocmai de alegorismul accentuat si profund al cartii. De la motto si pana la ultimele propozitii, romanul e un arc voltaic al Ideii.
Un proces in toata regula se desfasoara aici: o succesiune stransa de silogisme si sofisme, marturii frisonante si depozitii sumbre, pledoarii scanteietoare in care o intreaga problematica a umanului este abordata si asumata. Octavian Paler are o gravitate structurala, care ii configureaza si impregneaza operele intr-un mod inconfundabil. La antipodul filozofiei specifice locului („ici aux portes de l’Orient, où tout est pris a la légère…“), scriitorul este un moralist pentru care fiecare nuanta umana conteaza. Nu vede lumea in alb si negru, cu acel maniheism primar si facil prin care constiintele cristaline sunt bine diferentiate de cele naclaite in Rau. Scepticismul filozofic al scriitorului e contrabalansat de iluzii contrare la fel de puternice, astfel ca protagonistii din Viata pe un peron reprezinta structuri morale si caracterologice complexe, in care diferite principii si valori se regasesc si se ciocnesc.