Kyle insusi avea o trauma pe care filmul o sugereaza si pe care el n-a recunoscut-o niciodata. Aici e cheita pe care, sper, Eastwood a strecurat-o. Si in carte, si in interviurile pe care le-a dat (devenise o celebritate, irakienii il poreclisera Diavolul din Ramadi si pusesera pe capul lui o recompensa care ajunsese la 160.000 de dolari), Kyle a repetat stereotip ca nu si-a facut decat datoria, ca si-a aparat compatriotii si patria s.a.m.d., ignorand suferinta interioara pe care n-a recunoscut-o nici fata de sotie (sotie care a ajutat mult la realizarea filmului). In interpretarea surprinzator de buna a lui Bradley Cooper, care se ingrasa de-a lungul filmului 20 de kilograme, isi lasa barba si devine tot mai opac si mai atos pe masura ce zilele petrecute in Irak se aduna, Kyle nu e doar eroul Americii, lunetistul care nimereste dusmanul de la aproape doi kilometri, ci si victima eroismului sau, iar tragedia sa e cu atat mai profunda cu cat e ecranata de masa lui musculara, de figura impasibila, de fizicul securizant, in fine, inclusiv de filmul care pe aproape toata lungimea lui nareaza faptele sale glorioase de arme, omitand cu buna stiinta investigatia psihologica si adevarul ca, de fapt, a fost profund marcat de razboi si de imaginea sa de invincibil.
Dintr-un material BBC am inteles ca lunetistii par sa dea cele mai putine indicatii de stres posttraumatic, sunt articulati, inteligenti si echilibrati, dar acestea sunt date culese doar de la lunetisti in exercitiul functiunii, nu si de la veterani. Spre deosebire de alti combatanti, lunetistii, se spune, isi vad tinta, o privesc uneori ore in sir, de aceea o trateaza ca pe o fiinta. Nu trebuie sa fii psiholog ca sa-ti imaginezi ca trebuie sa fie greu sa-si pastreze sangele rece tot timpul in conditiile de stres pe care le presupune aceasta postura.
Dar Eastwood nu doar ca nu ii ofera nici un debuseu eroului, dar ii refuza de fapt caderea nervoasa pe care el insusi si-o refuza. Astfel, nici filmul n-are un catharsis, moartea lui Chris Kyle nu ne este aratata, ci doar mentionata printr-un insert, iar noi iesim din sala cu un soi de frustrare incerta. Spre deosebire, de pilda, de personajul lui Jon Voight in Coming Home (r. Hal Ashby, 1978), Kyle interiorizeaza experienta de razboi pana la a da impresia ca mai are putin pana la implozie. Implozia nu se produce si pentru ca el moare in mod stupid, dar exista o elipsa de patru ani intre venirea lui acasa si ultima zi de viata pe care filmul o bifeaza mult prea rapid, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic notabil in acest interval. Or, poate tocmai aceasta a fost perioada cea mai grea, Kyle ii si spune psihologului ca ar vrea sa se reintoarca pe front ca sa-si apere camarazii.
Construind filmul in mod barbateste, patriotic si comercial pe fapte de arme (bine realizate, nimic de zis), Eastwood ne pune in fata imaginea oficiala a razboiului. Ea obtureaza cu buna stiinta pretul platit de cei care nu isi fac decat datoria si implicatiile politice ale sacrificiului lor (de pilda, interventia din Irak nu a dus la descoperirea lui bin Laden). Filmul e un omagiu adus acestora, dar si o acuzatie muta. Nu e greu de inteles de ce filmul – care are mare succes de casa in SUA – e controversat. Poate fi mai greu de perceput ce crede intr-adevar Eastwood despre eroul lui. Ne ofera o poveste din care fiecare poate intelege ce vrea.