Incepusem acest text cu cuvintele: „Se afla in lectura mea Patrick Modiano, cel mai recent laureat cu Premiul Nobel pentru Literatura. Acum, nu vreau sa ma pun rau cu Comitetul de Decernare sau cu Academia Suedeza, nici macar cu familia lor regala, dar…“. Da, tocmai citisem Bulevardele de centura si nu pot sa spun ca mi-a placut. As minti insa si daca as spune ca a fost timp pierdut. N-a fost. Doar ca de la laureatii Nobel avem intotdeauna asteptari nerealiste.
Pe scurt, asteptam un mare scriitor si am descoperit doar unul bun. Daca e adevarat ca in lume sunt trei milioane de scriitori profesionisti, cat o capitala de tara europeana medie, la fel de adevarat trebuie sa fie ca mai sunt cateva mii care scriu mai bine decat Patrick Modiano.
Scriitorul acesta prezinta cateva dintre obiceiurile care imi sunt cele mai dezagreabile. De pilda, sunt numeroase propozitiile sale in care verbul nu este prezent explicit. De genul „Cercetari zadarnice“. Era intr-adevar o moda in anii ’70 sa scrii asa, dar cat de greu sa fie totusi sa strecori verbul, sa fii in contra modelor? Verbul da viata! Dar ce stiu eu? Sunt doar un ziarist de periferie.
Apoi, foloseste excesiv ghilimelele atunci cand vrea sa arate ca se refera la un cliseu foarte popular, pe care nu si-l asuma, ci doar il ironizeaza. Detest ghilimelele in exces – mai ales ca un cititor, pornind de la premisa ca nu este imbecil, isi poate da singur seama ca e vorba de un cliseu, ca e vorba de o vorba, daca imi permiteti exprimarea.
M-am simtit totusi, criticandu-l pe Patrick Modiano la mine-n cap, excesiv, asa ca am luat o pauza de reflectie. M-am interesat un pic de destinul Bulevardelor, carte care la aparitia ei – in 1972 – a facut valuri in lumea literelor din Franta. Poate va este cunoscuta lumea literelor din Franta, poate stiti ce inseamna Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze. Mai mult, cand a publicat aceasta carte Patrick Modiano avea doar douazeci si sapte de ani! Eu am – deja! – treizeci si unu si abia daca imi gasesc un editor in Romania pentru poezii minore si sentimentale si pentru o proza foarte scurta si de o calitate indoielnica.
M-am simtit temperat si am inceput sa ii caut lui Patrick Modiano calitatile. Opera sa are dimensiuni insemnate, iar eu ma gasesc sa ma leg de o nuvela scrisa de un om la jumatatea anilor sai 20? Nu e corect sa cantaresti un scriitor dupa ce a facut, fie si in scris, cu patru decenii inainte sa fie nobelizat! Bun, dar atunci de ce a mai fost nobelizat?, imi veti obiecta.
Iar eu va voi spune ca Patrick Modiano, asa profund superficial cum l-am cunoscut pana acum, are un bun simt al istoriei, intelege unde sunt marile mize si stapaneste arta descrierii personajelor intr-un grad pe care nu il pot combate. In Bulevardele de centura, fiecare personaj este descris in detaliu, cu stil si intelegere pentru nuanta. O sa vi se para putin, dar eu o sa spun, din nou, ca aceasta este insasi temelia literaturii.
Mai mult, viata lui Patrick Modiano, evreu sefard dupa tata, n-a fost deloc usoara la inceputul ei. Probabil ca toate raspunsurile la ecuatiile din viata unui om se gasesc in copilarie. Copilaria lui Patrick Modiano a fost marcata de moartea fratelui sau la doar zece ani si de o relatie nu tocmai normala cu parintii sai… Iata, deci, izvorul literaturii sale!
De altfel, in Bulevardele de centura, un tanar isi cauta tatal, fara sa stie de ce o face, fara sa stie macar daca o intamplare mai veche in care tatal sau a vrut sa il ucida la metrou a fost sau nu adevarata, fara sa mai stie ce s-a intamplat si ce si-a imaginat. Tanarul e zdrobit si de absenta tatalui, si de cautarea sa.
Nu va asteptati, insa, sa intalniti nemaivazutul, caci veti fi dezamagiti. Bulevardele de centura este o nuvela. Nu una care iti schimba viata, dar nici eu n-oi fi vreun Tolstoi, iar cu Ivan Ilici n-am in comun decat durerile aparute de nicaieri pe cand asezam ceva mai bine perdelele.