Cei patru tipi de sub titulatura cu rezonante geografice nu erau niste necunoscuti cand si-au pus numele pe primul disc, foarte bine primit de publicul specializat. Mike Portnoy, bateristul impetuoasei trupe Dream Theater, a detonat ideea altei formule de echipa, prin care sa-si exorcizeze pulsiunile ce-i dadeau vise tulburate. L-a convins pe Neal Morse, claviaturistul ciudatei Spock’s Beard, ca impreuna vor face mai multe decat reusisera separat. Neal a fost de parere ca Roine Stolt, liderul putin cunoscutei The Flower Kings si al aproape uitatei Kaipa, poate acoperi partea de chitara. Impreuna l-au convins pe suedezul a carui virtuozitate pare mostenita de la Frank Zappa si-al carui feeling se gaseste la intersectia perpendicularelor pe liniile trasate intre David Gilmour, Steve Howe & Steve Hackett. Postul de basist i-a revenit, dupa o negociere sumara, lui Pete Trewavas, om de baza al trupei Marillion, aflata intr-un lung fuleu de cautare a identitatii dupa plecarea vocalistului Fish. Asta era prin 1999. Cu toate obligatiile ce le reveneau in trupele de baza, cei patru au reusit sa imprime StoltMorsePortnoyTrewavas (2000, Metal Blade), o capodopera a genului rock progresiv. Cumva nesperat si contradictoriu pentru stilul ce aminteste de-un jam-session, bine strunit sub aspect tehnic, discul contine ingredientele necesare auditiei elevate, dar nu e lipsit de vigoarea elementara ce da greutate rockului popular.
A urmat al doilea disc, Bridge Across Forever (2001, Metal Blade), in care abilitatile fiecarui component au avut ocazia sa se desfasoare maiestuos. Cvartetul parea sa capete statut de supergrup (ceea ce si este, date fiind personalitatile care il alcatuiesc), numai ca Neal Morse se retrage o perioada de pe scena si se dedica familiei si activitatilor crestine. Revenirea din octombrie 2009, cu The Wirlwind (Metal Balde), aduce sonoritati cathartice, energie din plin si ambitia constructiilor cerebrale, dramatice si volatile ca libretul unei opere clasice cu subiect oniric. Patru ani apoi, la inceputul lui 2014, Kaleidoscope consfinteste realitatea pe care orice observator al muzicii contemporane musai o contorizeaza: Transatlantic are consistenta marilor trupe progresive de odinioara, piesele au complexitate compozitionala ca poemele simfonice din urma cu un veac si, pe alocuri, fara disonante, intensitate ritmica specifica heavy-metalului. Rafinamentul abunda, fara sa para o indulgenta catre publicul comod. Agresivitatea viscerala, atat de prezenta in zilele noastre pe toate palierele vietii cotidiene, sufera ceea ce se cheama sublimare creativa: „Your demons crawl back when the sun rises/ Feel like a flower in the dirt/ If you see worries in these blue eyes/ Those memories hit you where it hurts“…
Albumul Kaleidoscope este, ca toate celelalte, unul dublu, de aproximativ 75 de minute, publicat in mai multe variante: 2CD, 2LP vinil, DVD-Audio surround 5.1, fiecare cu bonusuri aducatoare de fericire indescriptibila rockerului singuratic. Pachetul cu blu-ray, recent aparut la Radiant Records si distribuit de Metal Blade, contine recitalul complet din 9 martie 2014, in sala E-Werk din Colognie, Germania, plus alte 3 CD-uri ce redau concertul din Tilburg, la care a fost invitat si flautistul Thijs van Leer, o legenda a muzicii progresive.
Bogatia de variante si abundenta de piese diminueaza, s-ar zice, impactul aparitiei sau valoarea grupului. Scena muzicala se rupe sub nenumarati competitori, vedetele se complac in divertisment facil, figurantii isi dau jos hainele si caracterul doar sa apara la breaking-news. Putine trupe mentin stacheta calitatii foarte sus.
Transatlantic e una dintre ele.