Abundenta de public din seara aceea, publicul, sa-i zic, obisnuit, nu cel de premiera, care, neindoielnic, are particularitatile lui, parea un semn bun, dar, cu certitudine, daca ar fi fost o pauza in ora si trei sferturi cat a durat reprezentatia, randurile s-ar fi golit semnificativ! Dintr-un cumul de motive: pentru ca acest Tartuffe e lipsit de vlaga estetica; pentru ca nu se aude ce spun actorii; pentru ca ceea ce se petrece in scena e dezarticulat artistic; pentru ca interpretii nu stralucesc.
Vlad Massaci s-a apropiat de piesa lui Molière cu gandul de a-i reafirma universalitatea prin lectura regizorala. A ramas la varianta in versuri, optiune discutabila pentru vremurile noastre si rabdarea de-acum a publicului si, cum avea sa se dovedeasca, nu tocmai in avantajul montarii. Prin viziunea regizorala, a largit intelesul conceptului de manipulare, ducand-o de la cea de sorginta religioasa din textul sursa intr-un orizont mult mai larg istoric, acela al autoritarismului de orice fel. Intentia e lizibila in costumatia lui Tartuffe, o uniforma national-socialista, nazista, si in sonoritatile de la final, eliberate din difuzorul unui radio de epoca, din care ies cuvinte ininteligile intr-o limba asiatica, nord-coreeana, am dedus, care-l fascineaza pe Orgon. Inteligenta regizorala a lui Massaci se simte in spectacol, doar ca, din pacate, n-a reusit sa substantializeze prin jocul actorilor subtextele identificate in piesa. Hermeneutica regizorala exista, de pilda, in ideea indusa ca pentru orice act de dominare si obedienta e nevoie de cel putin doi indivizi, numai ca Vlad Massaci nu a gasit resursele artistice pentru a o transmite clar si inchegat prin mizanscena. Devitalizarea estetica e principala suferinta a montarii, in egala masura cu fractura dintre regie si distributie, astfel incat cele cateva idei originale se dilueaza pana la disparitie si nu mai ajung la spectatori. Audienta e pierduta dupa primele 20 de minute, pe de o parte pentru ca intentiile regizorale nu razbat pana la ea si, pur si simplu, pentru ca actorii nu se aud! Nu-mi dau prea bine seama daca acest mare minus tine de acustica incintei (sala mare a Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi a fost restaurata, iar daca lucrarile constructorilor i-au afectat acustica, asta ar trebui masurat de specialisti si intervenit reparator; si a propos de restaurare, nu cred ca sunt singura care a simtit un iz discontinuu, dar neplacut de canal, pe foaiere si la stal!). Ori daca e din vina interpretilor, care nu emit suficient de puternic. La chestiunile de impostatie, se mai adauga si alte aspecte ce tin de spunerea unui text in versuri. Poezia nu prea „rimeaza“ cu timpul prezent, dar cand ramai totusi la formula cu rime, atunci pregatesti interpretii pentru acest canon: un anumit ritm, o intonatie adaptata, o tonalitate care sa nu arunce pur si simplu niste vorbe inspre auditori, ci sa le transfere atat cadenta, muzicalitatea caracteristice, cat si sensul. Problemele de rostire ale actorilor fac pronuntia incalcita, iar textul, ininteligibil. Slabiciunile de tehnica vocala impiedica articularea adecvata a cuvintelor si claritatea vorbirii. Structura fixa a versurilor da o textura mai riguroasa partiturilor verbale, iar zicerea lor cere un tip special de respiratie, pauze care sa nu contravina nici semanticii, nici tempoului liric. Rostirea presupune deopotriva livrarea sensului cuvintelor, dar si a componentei lor emotionale. Capacitatea e xpresiva a distributiei lasa de dorit. Privitorul nu poate urmari actiunea, nu pricepe cine pe cine personifica, nu se simt intentiile emotionale, se pierd subtilitatile unei lucrari clasice.
Scenografia lui Andu Dumitrescu a impartit pur si simplu perimetrul de joc in doua, prin cromatica – o parte in alb, alta in gri inchis –, sugerand astfel partea luminoasa si intunecata a lumii. E un decor-cadru, static, care nu evolueaza pe parcurs. Cateva proiectii animate acompaniaza ascensiunea si decaderea lui Tartuffe in ochii protectorului sau, numai ca evolutia proiectiilor e atat de lenta si realizata atat de discret, incat multe din faze se pierd in receptare.
Elementele spectacolului nu se leaga, nu sunt incorporate intr-o omogenitate care e responsabilitatea regizorului. Lipsesc legaturile intre personaje. De pilda, vreme de cateva tablouri, toti „eroii“ stau in scena servind masa, fara reactie scenica, fara relationare. Folosesc verbul „stau“ in sensul lui propriu, intrucat secventa nu are o alta logica decat de „umplutura“, fiind lungita fara rost. Reprezentatia nu are crescendo, nici surpriza, ramane plata. Desi e o comedie, se rade foarte putin, aproape deloc, spectatorii agatandu-se practic de orice, de nimicuri, pentru amuzament. Venisera la teatru pentru o seara de destindere! Majoritatea salii avea mai degraba reactii de plictis, materializate in cautarea unei pozitii mai comode in scaun, scormonitul prin poseta, foiletarea programului de sala, manevrarea smartfonului, privitul in jur.
O regie lipsita de autoritate, nu la nivelul ideilor, acestea exista, cat la nivelul implementarii lor scenice si la transmiterea spre spectator. O retorica regizorala prea temperata, un ritm prea lent. Acestea sunt problemele de fond si, in egala masura, desfasurarea cursiva a spectacolului. Tartuffe-ul lui Vlad Massaci e un text de ieri in haine scenice de azi, care nu convinge.