Fara a generaliza, sa spun ca prefer din capul locului (desi impactul lecturii ramane decisiv) modestia unui om care a tot amanat, pana la ultima varsta, fixarea pe hartie a unor dramatice episoade biografice – vanitatii imaturitatii scriitoricesti, ce-si stabileste ca obiectiv suprem publicarea cu orice pret. Dupa Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani cu Tortura pe intelesul tuturor, Adrian Oprescu a impins si mai mult, in fata, momentul primei carti, publicand Varul Alexandru si alte povesti adevarate la borna 78.
Distanta consistenta intre anii de inchisoare (1949-1951) si anii de reproiectie memorialistica a detentiei il ajuta pe autorul-personaj sa vada lucrurile in perspectiva si intr-un mod stilistic necontaminat de febra razbunarii. Aversiunea fata de figurile „de neuitat“ ale gardienilor scelerati, informatorilor zelosi, brigadierilor lasi din penitenciar si de la Canal se resoarbe intr-o sila, asa zicand, sistemica. Accentul personal, implicarea individuala sunt diminuate, facand posibila executarea veritabilei radiografii.
Pe de alta parte, publicandu-si marturia nu imediat dupa Revolutia din 1989, ca majoritatea celor eliberati de frica si scapati de cenzura, ci dupa aproape doua decenii, Adrian Oprescu se detaseaza, spre meritul lui, de moda rememorarilor zguduitoare si de nota previzibila a unor amintiri in serie, autovictimizante si autoeroizante. In anii ’90, s-a ajuns la un exces depozitional si testimonial, la o supraoferta de existente vazute dintr-un unghi propriu si livrate celorlalti cu garantia obiectivitatii depline. Din pacate, depozitiile nu s-au suprapus, unele nici macar nu s-au intersectat. Cam toti au vrut sa figureze in loja de onoare a caracterelor nepatate, acoperind cu un zgomot de fond mai degraba eticist decat etic glasurile izolate si parca rusinate ale adevaratelor victime…
Astfel ca, oricat ar parea de ciudat, momentul debutului atipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atat de lunga asteptare, autorul scapa de zgura unui gen care s-a cerut pe piata romaneasca de carte si se adreseaza, totodata, unei generatii ce vede regimul comunist numai din afara, din exterior. Aceasta noua generatie de cititori nu a trait comunismul, ceea ce implica, desigur, riscul necunoasterii si al idealizarii. Dar nici nu se simte parte a tabloului istoric, element component al situatiilor si mecanismelor descrise. Un cititor foarte tanar de azi, pe care comunismul cu lozincile lui si anticomunismul cu cliseele sale il lasa rece, e posibil sa traverseze mai bine epoca descrisa de Adrian Oprescu, decat cei care au trait-o efectiv si decat autorul insusi.
Controlul documentar al unor astfel de marturii fiind de obicei greu de facut, onestitatea nefabulatorie a fostilor detinuti reprezinta conditia indispensabila. Atunci cand exista, ea nu ofera automat si textura paginii, ceea ce da culoare, substanta si semnificatie episoadelor de inchisoare. Exista victime reale, dar care nu au darul expresiei suferintelor indurate, dupa cum exista impostori ai suferintei, cu talentul de a o inventa literar.
Fara plasticitatea si umorul negru al lui Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu isi acceseaza aproape inginereste anii de tinerete „petrecuti“ dupa gratiile regimului popular. Are un concept si o schita de lucru, un plan de la care nu se abate digresiv si o cat se poate de logica impartire a materialului biografic cu care opereaza. Finalul cartii e la fel de exact, just si clarificator ca inceputul ei. „Amintirile mele clare incep de la varsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic“, ne avertizeaza autorul in prima fraza, grabindu-se sa adauge, ca precizare introductiva: „Numai ca, pe vremea aceea, totul era supradimensionat, totul parea imens.“ (p. 27). Pe ultima pagina, inchiderea este simetrica, inversa, dinspre optimismul tampitel al tineretii spre intelepciunea septuagenarului care il reproiecteaza in contrast cu grozaviile traversate: „Si-am izbucnit in ras. Un ras sanatos. Eram singur cuc.
M-am simtit dintr-odata optimist si fericit. Nu aveam nici un motiv sa fiu asa. Nici macar unul. Nici o poarta din viata pe care o puteam zari in fata mea nu era deschisa. Dar eram tanar.“(p. 363).
Stalpii „vartosi“ ai unei porti de pe conacul de la Cezieni, casele facute la inceputul secolului trecut si vila executata de mesteri italieni, pivnita incapatoare si acareturile in buna randuiala, camerele de patru metri inaltime, hota masiva de lemn si caruta, sareta, docarul, faetonul, trasura, sania asteptand cuminti anotimpul si conditiile de utilizare, usile solide si bine incuiate de care micul protagonist si varul lui Alexandru, pedepsiti, nu mai pot sa treaca: totul arata o intocmire a averii, o cuprindere si o fireasca asezare a vietii intr-o matca.