Daca pot intelege logica selectionerului Dieter Kosslick (al carui mandat a fost prelungit pana in 2019) de a aduce in competitie filme mai modeste ale unor autori celebri (Werner Herzog, Patricio Guzman) sau ale unor regizori germani care sa faca macar act de prezenta (Andreas Dresen), nu pot intelege ideea de a-i interzice presei sa publice cronici la filmele in premiera mondiala pana in momentul inceperii proiectiei de gala. Cele mai dezavantajate au fost filmele din ultimele zile, printre care si Aferim!, care a avut proiectia de presa si pe cea de gala in 11 februarie. Deja din 11 februarie, liderele de opinie cu aparitie zilnica in timpul festivalului si pe care toata lumea le citeste – „Variety“, „Screen International“ si „The Hollywood Reporter“ – nici nu au mai aparut pe print, in conditiile in care, asa cum mi-a spus Ada Solomon, producatorul lui Aferim!, distribuitorii sunt foarte sensibili la ce scrie presa. Aceasta regula exista si la alte festivaluri (Cannes, Venetia sau Toronto), dar ce aparea undeva cu litere mici a fost acum tiparit pe foi speciale si dat jurnalistilor impreuna cu lista celor 162 de premiere mondiale din festival. Printr-o logica misterioasa, De ce eu? de Tudor Giurgiu a avut premiera de gala in 11 februarie, proiectia de presa in 10 februarie, dar prima proiectie din festival a fost in 6 februarie si a fost urmata si de un Q&A cu Tudor Giurgiu si cu Oana Giurgiu (producatorul filmului). „The Hollywood Reporter“ a publicat online o cronica inainte de premiera pe care a scos-o pe print in 10 februarie, iar daca cineva o sa zica ceva, va spune probabil ca a crezut ca premiera a fost in 6 februarie.
Altfel, festivalul e neschimbat. Acelasi staff in aceleasi costume visinii cu negru, aceleasi cozi haotice la filme, dar parca sunt si mai multi jurnalisti care se baga in fata chiar si cand in spatele lor sunt patru oameni. La fel ca anul trecut, nu prea se mai dau caiete de presa tiparite (totul e online), iar cele care exista sunt de cele mai multe ori in germana. Nu si la Aferim!, care a fost filmul cel mai atent cu jurnalistii si printre foarte putinele care au distribuit caiete de presa pentru ei.
Filmul lui Radu Jude, care intra la noi in 13 martie, e foarte mustos. Abia astept sa il mai vad o data pentru ca filmele sale, am observat, sunt prea dense ca sa se epuizeze la prima vizionare. Cu trimiteri ironice la westernul de gen, Aferim! trateaza nu doar despre intoleranta rasiala, cum a spus regizorul la conferinta de presa, ci si despre mentalitatile inceputului de secol al XIX-lea asa cum le vedem noi azi si, prin ele, despre mentalitatile de azi. Filtrul e subiectiv. „Noi nu avem contact direct cu trecutul, ci doar cu urmele lui“, a spus Jude. Naratiunea filmului ii urmareste pe zapciul Costandin (Teodor Corban) si fiul sau Ionita (Mihai Comanoiu), care pleaca prin Valahia in cautarea robului tigan Carfin (Cuzin Toma). Drumul e un prilej pentru tata de a-si educa odrasla mai ales prin pilde si zicatori despre „ciorile“ (tiganii) care trebuie tinute la respect pentru ca asa trebuie („Nu se poate si lupul satul, si mielul intreg“, va spune mai tarziu). Dar, odata prins Carfin si dus la cula boierului, Costandin se imblanzeste si incearca sa negocieze o pedeapsa mai blanda. Imaginea superba in alb-negru a lui Marius Panduru, cu cadre largi traversate adesea de la stanga la dreapta de cei doi calareti, face ca toate detaliile de scenografie si costume sa para si mai credibile decat ar fi fost in culori. Eu, una, vad filmul in palmares si sper ca juriul condus de Darren Aronofsky sa aprecieze originalitatea acestei pelicule atat de moderne, desi plasata intr-o epoca indepartata, si atat de documentata tocmai pentru a demonstra ca e un construct. Pana si replicile sunt luate din texte din epoca si, oricat de mult pierd prin traducere, publicul strain isi da seama ca vorbirea e arhaica – o jurnalista din Macedonia a remarcat asta la conferinta de presa.
De ce eu?
Al treilea lungmetraj regizat de Tudor Giurgiu e un film curajos care iese pe ecranele romanesti (in 27 februarie) intr-o perioada delicata – vorbeste si despre implicarea serviciilor secrete in politica si afaceri. Au trecut 12 ani si lumea a cam uitat de Cristian Panait, procurorul care s-a sinucis in 2002 dupa ce refuzase sa-l puna sub acuzare pe colegul Alexandru Lele de la Oradea. Acesta dispusese arestarea lui Adrian Tarau, fiul prefectului PDSR de Bihor (implicat in mafia petrolului), iar sefii lui Panait il trimisesera pe promitatorul procuror sa le faca treaba, nestiind ca acesta avea o coloana vertebrala mult prea dura. Povestea acestui incoruptibil a fost citita de Tudor Giurgiu – asa a declarat dupa prima proiectie la Berlin – ca istoria unui individ ingenuncheat de sistem. A recunoscut si ca a empatizat cu povestea pentru ca si el a incercat sa se ia la tranta cu un sistem cand a acceptat sa fie directorul general al televiziunii publice in 2005, dandu-si demisia doi ani mai tarziu, cand a vazut – a spus tot la Berlin – ca luptele politice erau mult prea puternice. De ce eu? e un film facut cu corectitudine si bune intentii, dar e destul de conventional ca abordare. E important pentru publicul din Romania si poate fi mai putin relevant pentru strainii care nu vor vedea decat liniile mari ale conflictului procurorului, nu si implicatiile politice ale gestului sau. Emilian Oprea e foarte potrivit in rolul principal, la fel si cei din rolurile secundare, desi cei care ii joaca pe sefii lui – Mihai Constantin, Dan Condurache si Virgil Ogasanu – sunt cu o octava-doua mai sus.
El Club
Unul dintre filmele cu mari sanse la Ursul de Aur este chilianul El Club, de Pablo Larrain (autorul lui No), un film politic in adevaratul sens al cuvantului pentru ca ataca frontal Biserica Catolica si impunitatea de care beneficiaza preotii vinovati de pedofilie sau de vanzarea unor copii – si cazurile sunt tot mai dese, nu in toata America de Sud, ci si in Belgia sau Irlanda. Povestea din film, care pleaca de la cazuri reale, e plasata intr-un orasel de pe coasta Pacificului unde exista o casa secreta adapostind preoti pe care biserica, pentru a evita ca presa sa afle, ii trimite sa „ispaseasca“. N-au voie sa vorbeasca cu strainii, n-au voie in oras decat in anumite intervale, nu au voie sa posede bani sau telefoane mobile, nu au voie sa se autoflageleze sau sa se masturbeze. Nimeni nu stie ca ei isi ocupa timpul mai putin intonand cantece si mai mult antrenand un caine de curse si facand bani de pe urma lui. Nici nu arata a preoti. Cand un nou locatar e adus, in urma lui apare un vagabond care incepe sa strige in fata portii ca preotul l-a sodomizat de mic. Trimis cu un pistol sa-l sperie, preotul isi trage un glonte-n cap. Un preot din aripa tanara a bisericii, cu carte de credit si studii de psihologie, vine sa investigheze si sa inchida, eventual, casa. El incepe sa-i interogheze pe preoti. Filmat cu filtre speciale ca sa para mai intunecat si cu niste lentile pe care si Tarkovski le folosea, El Club se transforma dintr-un cap de acuzare intr-un tablou al conditiei umane, incapabila sa traiasca fara pata. Decizia pe care anchetatorul psiholog o ia inchide cercul, izoland Biserica Catolica de restul lumii (ea e clubul), dar o face obligandu-i pe preoti sa ispaseasca pe bune pentru pacatul lor. Anchetatorul trendy se transforma sub ochii nostri intr-un om al lui Dumnezeu care pedepseste crunt inainte de a mangaia. Ma indoiesc ca regizorul a avut si varianta asta in minte, dar finalul ofera si aceasta interpretare.
Taxi
Pe locul doi in preferintele mele este Taxi, un nou film facut pe ascuns de Jafar Panahi in Iran, unde i s-a interzis in 2010 sa mai faca film, sa scrie scenarii sau sa dea interviuri timp de 20 de ani. E primul film al lui Panahi la care razi si e extraordinar ca acest om are nu doar curajul sa-si riste libertatea, ci relaxarea de a produce o opera umana si lipsita de resentimente. Taxi e si o lectie de cinema, aratandu-ti ca daca ai talent, poti face film si pe genunchi. Panahi a folosit doua mini-camere digitale montate pe bordul unei masini transformate in taxi si a filmat chiar si cu telefonul mobil. El interpreteaza propriul rol in acest fals documentar despre Jafar Panahi, devenit taximetrist pentru ca nu mai are voie sa faca film. Aceasta conventie e sabotata permanent in primele minute cand efectiv nu stii daca ai de-a face cu un documentar sau cu un mockumentary. Devenit aici un fel de frate al lui Elia Suleiman (amandoi au ceva din Charlot, desi Panahi seamana mai bine cu Ion Dolanescu), iranianul domneste calm asupra unei echipe de actori care urca pe rand in masina si interpretand fie un accidentat care vrea repede sa lase un testament video pentru ca averea sa-i fie lasata sotiei (in Iran, se pare ca sotiile nu isi mostenesc barbatii), fie un traficant de filme la negru care il recunoaste pe Panahi si ii propune sa se asocieze, fie propria nepoata a cineastului care are un film de facut pentru scoala si ii aminteste regulile cerute de stat pentru un film „distribuibil“, printre altele ca eroii buni nu trebuie sa poarte cravata si ca nu trebuie aratata „realitatea sordida“ (suna cunoscut).
45 Years
In 45 Years, de Andrew Haigh, cuplul interpretat de Charlotte Rampling si sir Tom Courtenay e confruntat cu o problema majora cu doar o saptamana inainte de aniversarea a 45 de ani de casnicie: sotul e instiintat ca o iubita din tinerete a fost gasita in Alpii elvetieni. Ca era conservata dupa 50 de ani de la accident e o metafora, dar pentru sotia care habar n-avea de poveste e un soc. In toiul pregatirilor pentru petrecere, ea incearca sa tina situatia sub control, luptandu-se si sa tina ancorat sotul a carui minte circula cu 50 de ani in urma, catre accidentul al carui martor a fost.
Andrew Haigh, care si-a inceput cariera in echipa de montaj a lui Black Hawk Down sau Gladiator inainte de a trece la regie, a plecat de la o povestire de 15 pagini. Presupun ca era destul de minimalist. Scriind scenariul, Haigh a imaginat multe situatii noi, cum ar fi impresionanta scena finala, petrecerea, cu speech-ul sotului emotionat si cu dansul cuplului pe melodia pe care a dansat prima oara, Smoke Gets in Your Eyes (The Platters), cand e randul sotiei sa lupte cu lacrimile.
Aceasta drama intimista care sta pe umerii celor doi eroi, urmarindu-i in activitatile lor cotidiene, are plusuri si minusuri, dar interpretarile celor doi actori sunt atuul principal.
Charlotte Rampling, cu gratia ei tot mai adolescentina la 69 de ani (in realitate nu mai arata a copilita), poate fi filmata nefacand nimic. Ocupa ecranul doar stand. Are treceri foarte bune de la o stare la alta – vezi dansul de la final, cand sugereaza furia neputincioasa cu minim de efort –, dar alteori e putin fortata in lejeritatea ei.
Sir Tom Courtenay e insa fara cusur. Interpretarea sa un pic jucausa, un pic tragica, de om in varsta confruntat poate si cu un inceput de dementa, e ca un aisberg. Aparent, Courtenay joaca fluent, dar pentru cineva care dupa ce a devenit celebru in cinema (Singuratatea alergatorului de cursa lunga, Doctor Jivago) s-a dus in teatru ca sa devina un actor mai bun, efortul presupune o zona care ramane pentru noi nevazuta.
Knight of Cups
Cel mai asteptat film din festival, Knight of Cups, de Terrence Malick, a fost o dezamagire. Misteriosul regizor a ramas in universul stilistic din The Tree of Life, dar acum devine caustic la adresa showbiz-ului american de care in viata reala se fereste ca de foc. Eroul sau (Christian Bale) e un scenarist de succes la Hollywood care se trezeste strain in propria viata, cautand sensul care-i scapa in relatia cu tatal sever si mai ales intr-o sumedenie de relatii cu femei frumoase (interpretate de Cate Blanchett, Natalie Portman sau Freida Pinto), perindandu-se pe la petreceri luxoase, sedinte foto cu manechine, pe malul oceanului, in propria vila sau in zona saraca a orasului unde se doarme direct pe trotuar. Cu un montaj alert si cu aceeasi litanie rostita din off mai ales de protagonist, Knight of Cups e la fel de gaunos ca lumea pe care o stigmatizeaza. Ba chiar mai enervant pentru ca pretinde o spiritualitate pe care nu o are.
Despre palmares si despre alte filme vazute la cea de-a 65-a editie a Berlinalei voi scrie si in numarul urmator. Oricum am senzatia ca am scris azi si putin, si prost.