Ce ati descoperit prin dans ca se afla in corpul uman, dar nu se vede din exterior?
Am descoperit ca totul, tot ceea ce vede omul pe scena, in fond nu exista, se recreeaza – asa cum de exemplu ma uit la un ecran de televizor sau de calculator si vad ceva foarte lucios si foarte neted, dar cand ma uit pe dedesubt si deschid ordinatorul vad inauntru tot felul de matarai si de mate, si de fire, si de lucruri care nici nu stiu ce sunt. Asta se intampla si in corpul uman – nu vorbesc numai de organele pe care acum le stim, pentru ca anatomie face toata lumea, ci de toata trairea emotionala, toata trairea dinamica a unui corp, care umbla, alearga, gafaie, face amor, se supara, intoarce spatele, are tot felul de actiuni ce raman pe undeva in corpul omului, in mintea omului, in inima omului, in sufletul omului, iar un dansator inteligent le scoate la iveala in timpul spectacolului. Asta am descoperit, ca niciodata n-ai sa descoperi tot. Am descoperit ca de fiecare data spui „Dumnezeule mare, parca mai e si asta si nu stiam despre ea“.
„Toate putintele emana din neputinta de a spune ceva“, spuneati intr-un interviu. Va exprimati prin dans, dar in acelasi timp o faceti si prin poezie. Ce mai ramane asadar neexprimat inca de catre Gigi Caciuleanu?
Aproape totul. Am impresia ca de fiecare data cand incep un spectacol sau cand scriu o bucatica de text, parca ma descopar din nou, parca n-am zis nimic pana atunci si parca as mai avea atatea de spus. Deci, pe undeva, consider ca orice spectacol sau orice moment artistic reprezinta niste acte de amor in primul rand fata de tine insuti, fata de ceilalti, dar in acelasi timp o etapa, iar cand ai terminat-o zici: „Aoleu, as mai fi putut sa spun atatea!“.
Cum legati dansul de poezie?
Pentru mine dansul este poezie, pentru ca lucreaza in primul rand cu metafora. Ceea ce vede omul sunt metafore, gestul devine metafora, miscarea este pura metafora, pentru ca leaga abstractul de concret. Nimic nu leaga mai mult aceste doua concepte, abstractul unei miscari de concretul a ceea ce vrea ea sa spuna. Chiar daca nu vrei sa spuna ceva, ea tot o face. Asa cum si cuvintele sunt facute din vocale si consoane, care luate una separat de cealalta nu reprezinta decat niste sunete, dar puse intr-un context formeaza si un cuvant frumos si au si o semnificatie, tot asa se intampla cu atomii de miscare, care sunt, fiecare din ei, atat de multi incat combinatiile nu se vor sfarsi niciodata. La infinit ne vom tot combina si recombina si aceasta poezie este mult mai prezenta in dans, cel putin in ceea ce vreau eu sa fac, decat ar fi nuvela sau romanul, pentru ca tocmai in foarte putine vorbe poti concentra foarte multe lucruri. Alain Bosquet, un poet francez, a spus un lucru foarte frumos: poezia este singurul lucru care nu se poate rezuma. Poti sa rezumi, de exemplu, Razboi si pace, poti sa-l spui in cateva cuvinte – bine, luandu-i tot farmecul si toata nebunia romanului –, dar in acelasi timp doua cuvinte puse cap la cap sunt cele care trebuie sa fie. In acest sens, dansul pentru mine este in primul rand poezie.
Cum cultivati neputinta si imperfectiunile in momentul in care lucrati la un spectacol?
Ca orice om. Tot asa cum un somnambul merge pe un fir si, ca sa poata traversa de la o casa la alta, la 30 de metri inaltime, nu trebuie decat sa-si organizeze neputintele, sa se reechilibreze de fiecare data ca sa nu cada in hau.
„Cred ca romanii ar fi murit demult daca n-ar fi avut umor. Daca ceva tine acest popor este autoflagelarea“, spuneati.
Nu mai stiam ca am spus asta, dar, in orice caz, umorul stiu ca ne-a salvat.
Va place sa suferiti?
Un dansator lucreaza cu suferinta de cand e mic, cu suferinta fizica. Aceasta face parte din universul unui dansator. Am lucrat la un moment dat cu niste gimnaste romance, campioane – la 18 ani, ele sunt deja in varsta pentru gimnastica – si le-am intrebat: „Dumneavoastra cand va sculati noaptea, nu va doare nimic?“. „Vai, in patru labe umblam“, mi-au raspuns. Asa-i si dansatorul, daca ati vedea un dansator sculat din pat, nu l-ati recunoaste. Dar pe undeva si suferinta poetului se adauga la aceasta suferinta. Aceasta suferinta a Sarmanului Dionis, a faptului ca daca ai spune totul dintr-odata, poate n-ai mai suferi si ar fi foarte bine. Dar neputand s-o faci, te bati cu tine insuti, te bati ca Don Quijote cu morile de vant, pe care ori ti le fabrici tu, ori sunt fabricate de altii. Aceste mori de vant exista la un artist mult mai mult decat la un om care nu este artist, desi toti traim aceleasi lucruri. Diferenta este ca artistul le exacerbeaza, le exagereaza. Iar dansul, fata de celelalte arte, le exagereaza si mai mult.
Cam in acelasi timp scriati ca nimeni si nimic pe lume nu e mai singur decat un om dansand. Sunteti un om singur?
Da, sigur ca da. Si singuratatea este un material de lucru pentru mine, neperechea. Am vorbit de cuplu adineauri, dar cuplul exista numai pentru ca exista si neperechi. Adica daca doua neperechi se alatura, nu formeaza neaparat o casnicie fericita, dar formeaza un cuplu. Am vazut mai demult un spectacol al unui dresor de cai, probabil ca-l cunoasteti, are un cabaret ecvestru, il cheama Bartabas – e un gitan spaniol sau francez. La un moment dat, in acel spectacol a aparut un cal singur, alb, care dansa intr-un spot de lumina, si dansa, nu stiu cum facea, ca un dansator. Probabil ca era foarte singur, probabil ca depindea de niste ordine foarte precise venite de la dresor, nu stiu cum facea. Probabil ca era vai de capul lui acolo, saracul cal, si si-ar fi dorit sa alerge mai degraba pe un camp decat sa se invarta intr-o arena de circ. Despre acest tip de singuratate vorbesc, care este frumoasa pana la urma, pentru ca toata lumea e singura in fata marii. Oricat te-ai tine imbratisat cu cineva, tot singur esti cu valurile si cu cerul.
Galerie foto
