Maini cuminti. Copilul meu autist este o carte care il are in centrul sau pe Sasa, un copil care, la varsta de doi ani, a fost diagnosticat cu autism. Evolutia lui Sasa (atat de general si distant spus!), trairile lui, spaimele, realizarile, zilele lui bune si cele mai putin bune, glumele sale, atitudinea sa prind viata in paginile scrise de Ana Dragu. Langa Sasa stau alte „personaje“ cel putin la fel de importante: mama sa, Ana, sora mai mare, Aria, Maria, cea care are grija de el, Iosif, bunicul sau, Peter, un medic neurolog de origine romana, care locuieste in America, dar vine periodic in Ardeal, ca voluntar, Tony, un analist comportamental englez de origine maghiara etc. Se cade sa mentionez, de la bun inceput, ca, daca aveti nevoie de o incadrare clara, Maini cuminti este un volum de nonfictiune narativa, care porneste de la o poveste adevarata, povestea fiului Anei Dragu si, implicit, povestea ei si a familiei sale, dar care foloseste autofictiunea ca mijloc narativ. Altfel spus, punctele de plecare, microistoriile din carte sunt reale, personajele sunt persoane, sunt oameni in carne si oase, numai ca numele le-au fost schimbate, iar autobiografiile au fost fictionalizate, literaturizate. O combinatie fericita, as spune.
Pentru cei care au citit Povesti cu scriitoare si copii (Editura Polirom, colectia „Ego-grafii“, 2014), un volum coordonat de Alina Purcaru, cartea aceasta a Anei Dragu nu este chiar o surpriza. Aceasta este una dintre cele optsprezece autoare care semneaza texte in Povesti cu scriitoare si copii si care marturiseste acolo, printre altele, ca vrea sa scrie o carte despre fiul ei autist, o carte pe care o si incepuse in momentul respectiv. Mai mult decat atat, in textul acela, numit „copii“, intram putin, aproape indiscret, in universul scriitoarei si al copiilor sai, ii descoperim, ne familiarizam cu ei. Cred eu ca si (macar) cele cateva pagini din volumul amintit merita atentia voastra, inainte sau dupa Maini cuminti, dupa preferinta.
Maini cuminti, care se deschide cu o prefata profesionista semnata de Bogdan-Alexandru Stanescu – te „pregateste“, de altfel, pentru ceea ce vei citi –, este una dintre acele carti care va va schimba intr-un fel sau altul – daca nu o va face, sa stiti ca n-ati citit aceeasi carte pe care am citit-o eu. Cele 168 de pagini sunt impartite in douazeci de capitole cu titluri poetice (sau poate nu poezia se ascunde in spatele lor?), frumoase, tulburatoare – cum ar fi „Tine-ma in brate, nu ma varsa pe jos!“, „Mama, imi curg degetelele“, „Uita-l pe mama!“, „Gluma-te, mama!“, „Sunt nimeni, de ce tremuri in fata mea?“ –, care oglindesc, din punctul meu de vedere, la scara mica, cuprinsul. Intram in carte brusc, dur, cu o sentinta rostita de un cineva dintr-o pozitie de autoritate: „Stimata doamna, putem sa filozofam oricat cu privire la cauze, insa, cel putin in cazul dumneavoastra, acest demers nu este numai inutil, ci chiar daunator, pentru ca ia timp. Timp pe care ar trebui sa-l dedicati in exclusivitate copilului dumneavoastra. Imi dau seama ca sunteti in cautarea unor explicatii, insa ele nu va vor folosi la nimic“ (p. 9). Mai apoi, in acelasi paragraf, avem una dintre primele marturisiri, „o declaratie de credinta“, cum o numeste Bogdan-Alexandru Stanescu, care divulga, totodata, componenta stiintifica din volum: „Trebuie sa mai stiti, inainte de orice, ca dintr-o femeie permanent obsedata de latura magica a existentei am ajuns, gratie autismului, cel mai indaratnic fan al neurostiintelor. Azi sunt un science-freak“ (p. 9).
Ei bine, nu dureaza mult pana cand partea aceasta stiintifica iese la suprafata, caci Ana Dragu reia, in fragmente bine dozate, selectate, transcrise, presarate pe ici, pe colo, intotdeauna cu un scop precis, un articol de revista (O perspectiva evolutionista asupra autismului: vanatori-culegatori solitari, Andreea Beciu, in „2 Elefanti. Revista despre autism“, nr. 2, 2 aprilie 2014), o reteta, un certificat de incadrare intr-o categorie de persoane cu handicap care necesita protectie speciala (asupra caruia spune ca si-a canalizat toata ura cativa ani), o carte de capatai („…Biblia noastra vreme de cinci ani“, p. 32) – Behavioral Intervention for Young Children with Autism: A Manual for Parents and Professionals, Catherine Maurice, Gina Green, Stephen C. Luce, Pro-Ed, 1996 –, e-mailuri sau discutii pe Yahoo Messenger cu Peter, neurolog, sau Tony, analist comportamental, un interviu cu Sergiu Pasca („Dilema Veche“, 8-14 decembrie 2011), un articol de pe HotNews.ro (Trei romani, un Logan si o vrajitoare in orasul Nobel, de Dan Tapalaga, 4 iulie 2007) si atat de multe altele. Partea interesanta e ca nu oboseste cititorul, nu-l agaseaza, nu-l face sa sara peste pagini, ci, dimpotriva, il informeaza, ii ofera atat cat trebuie pentru a intelege, mai apoi, bucatile de viata, comportamentul lui Sasa, momentele de disperare sau de fericire ale mamei sale. Iar daca cel care citeste este un parinte care are un copil cu tulburari din spectrul autist, un profesionist sau un profesor care lucreaza, zi de zi, cu copii autisti, atunci sunt convinsa ca fragmentele respective sunt mai mult decat binevenite, ba chiar foarte utile.
Maini cuminti este constituita, in mare, din mici povesti sau fragmente de povesti care ni-l arata pe Sasa in toata splendoarea sa, in toata frumusetea de copil autist care, prin intermediul eforturilor colosale ale mamei sale, prin grija surorii sale mai mari (Aria este fortata sa se maturizeze, sa aiba grija de fratele ei, iar scena in care aceasta ii cere lui Mos Craciun, la 6 ani, printr-o scrisoare, sa ii aduca autism, pentru ca „Mama mea il iubeste mai mult pe Sasa“, p. 119, este sfasietoare), a prietenilor, apropiatilor, specialistilor, terapiilor continue, incearca sa inteleaga lumea care il inconjoara, sa se adapteze acesteia, sa-i deprinda obiceiurile. Ana Dragu nu se victimizeaza, randurile ei nu capata nici o clipa vreo urma de patetism, ci releva o iubire neconditionata, asa cum afirmam si la inceput, o (auto)ironie gratioasa, cu episoade de un umor sau de un tragism nebun.
Spuneam, in alta parte, ca sunt pasaje din volum pe care le ador, chiar daca unele nu sunt tocmai luminoase, pagini pe care le-am citit pe strada, pe ninsoare sau pe viscol, neindurandu-ma sa ma opresc din citit, fragmente pe care le-am povestit prietenilor mei, rugandu-i sa citeasca aceasta carte cat mai curand. Au ramas cu mine multe dintre acestea, imagini delicate, naive, dureroase, dure, amuzante, haioase, pline de speranta si mandrie sau de deznadejde. Enumar, in cele ce urmeaza, cateva dintre acestea. Si va las cu ele, care vorbesc de la sine despre Maini cuminti, o carte atipica, minunata, necesara.
Instantanee: Sasa scuturandu-si mainile pentru ca nu si le simtea; Sasa cu gura cusuta cu o sarma, din greseala; Sasa cantand la pian din nou si din nou pentru ca a gresit o nota sau mergand pe balustrada balconului, „in aparent echilibru, dar fara a parea ca vede“, aliniind obiecte, cu atentie si cu o logica numai de el cunoscute; Sasa desenand de 37 de ori Catedrala Evanghelica pentru ca „nu-i ies perfect contrafortii“, chinuindu-se sa inteleaga textele de la scoala, pline de metafore si alte figuri de stil care „il enerveaza sau ii starnesc hohote colosale de ras“; „La multi ani“ cantat pe muteste pentru ca Sasa are auz absolut; Sasa alergand dupa balonul invizibil uitat la gradinita, insomnii severe si plimbat toata noaptea, in pas alert, cu mama de mana; Sasa mancand pamantul de la flori sau pregatindu-i cafeaua mamei sale – …in fiecare dimineata imi face cafea si ma obliga sa o beau, desi e groaznica. Si toarna un litru de lapte ca sa nu-mi creasca „presiunea“ si toarna o tona de zahar si sta langa mine pana beau ultima gura si se lauda: „Eu pentru mama mea fac cea mai buna cafea“ (p. 15) –; Sasa stergandu-se la gura cu pisica; Sasa urland din toti rarunchii; Sasa cerandu-i mamei sa-i spuna glume etc., etc. Si un epilog: „Nu. Sentimentele nu sunt fenomene de oboseala, ca sa-i raspund bietului Faber al lui Frisch. Am si eu un copil autist, asa ca-mi da mana sa spun orice, oricui. Chiar si o poveste“ (p. 159).
Ana Dragu, Maini cuminti. Copilul meu autist, prefata de Bogdan-Alexandru Stanescu, colectia „Ego-grafii“, Editura Polirom, 2015