Nici nu stiu cum sa numar semnele ca sa-mi iasa, dar am calculat babeste, am masurat cu degetele si-am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma intind pe vreo sase lungimi de ecran. Vad ca nici nu pot gandi ca lumea din acest motiv, simt ca sculptez fiecare litera in parte, ca o maimuta scapata la mobil. Cumva ma atrag lumina ecranului, bulinutele negre care rezulta in urma apasarii cu degetul, dar nu pricep prea bine ce ramane in urma.
(Tocmai a coborat Alexandru Dabija, marele regizor de teatru, mare si deja foarte apreciat actor in Aferim!. Ne-am spus la revedere, el pleaca acum la Iasi, cu trenul, neavand prea mare placere sa zboare cu avionul.)
Si toate acestea se intampla pentru ca de trei zile sunt la Festivalul de Film de la Berlin, cu o buna parte din echipa care a realizat filmul Aferim!, acceptat in competitia oficiala de aici.
De cum am pus piciorul in oras, ne aflam, ma aflu intr-o goana continua: intalniri de lucru, interviuri, instructaje, sedinte foto, teste de proiectie, discutii interminabile despre viitoare proiecte. La fel ca toata lumea care a venit cu treaba aici, n-am apucat sa vad nimic din oras si – lucru ce poate parea bizar, dar cei cu care vorbesc, fie roman, fie strain, o spun cu sinceritate si regret – n-am apucat sa vad nici un film, in afara de al nostru.
(Tocmai a coborat actorul Teodor Corban, rolul principal in Aferim!. I-am povestit cum ma chinui sa scriu un articol pe mobil, iar el mi-a urat succes si s-a dus.)
Ieri, la premiera mondiala a filmului, am trecut printr-una dintre cele mai stresante si, in acelasi timp, placute experiente din viata. Stresanta din cauza ritualului presupus aici de o premiera, practic o zi intreaga iti este calculata la minut: cand si cum te urci in masina, cat astepti sa cobori, unde si cu cine stai la poza, al catelea semnezi cartea de onoare a festivalului sau intri la conferinta de presa, cat stai pe covorul rosu, cand fugi de pe locul tau din sala in culise, ca sa apari pe scena…
(Tocmai a aparut si Ada Solomon, curioasa ce mesteresc la telefon asa concentrat. Si-a luat o cafea si s-a dus sa butoneze la mobil problemele si treburile ei.)
Apoi ziua de ieri a fost o experienta extrem de placuta pentru ca Aferim! pare superapreciat aici. La conferinta, mult mai multi jurnalisti decat imi puteam inchipui, multe intrebari, aplauze din partea lor, si la urcarea, si la coborarea noastra de pe podium. Pe covorul rosu, pe langa presa internationala, am remarcat si trei canale TV din Romania. In fine, proiectia a avut loc intr-o sala de 1.600 de locuri, toate ocupate. I-am simtit pe privitori vibrand cu povestea de pe ecran, am citit recenzii elogioase dupa, in reviste dintre cele mai faimoase din lume. Dincolo de acestea, mi-a ramas in cap comentariul unei romance care traieste acum la Berlin: „Filmul mi se pare genial, am ras si m-a emotionat pana la lacrimi, dar m-a si intristat pentru ca mi-a adus aminte de ce am plecat definitiv de acasa, din Romania“.
(Tocmai a aparut si Radu Jude, mi-a expirat timpul, trebuie sa plecam.)