Pentru bucuria pe care ne-o daruiesc, li se pot ierta destule prostii, mai putin cele dezonorante, de nu chiar criminale, cum ar fi pedofilia (cazuri se stiu). Duetele sunt o modalitate prin care acesti oameni minunati isi potenteaza reciproc resursele creative si dau alta stralucire artei vocale. Nu-i nevoie sa insir exemple carora li s-a dus buhul, ca Tina Turner & Bryan Adams, Lita Ford & Ozzy Osbourne ori Santana & Mahavishnu Orchestra, ca sa intru pe terenul discului de azi.
Discul se cheama Sco-Mule, e semnat Gov’t Mule featuring John Scofield, si a aparut sub licenta Evil Teen Records, © 1999-2015, Gov’t Mule. Povestea care a generat materialul este, pe cat de banala, pe atat de emotionanta. In urma cu vreun sfert de secol, Warren Haynes s-a dus la clubul Sweet Brasil, din New York, sa-l asculte pe John Scofield, un jazzman virtuoz al chitarei, considerat pe atunci „urmasul“ lui John McLaughlin. La sfarsitul spectacolului, Warren l-a abordat pe John spunandu-i de-a dreptul ca vrea sa cante intr-o zi impreuna. Scofield nu prea avea habar de rock, necum de faptul ca Haynes este partial „vinovat“ pentru revenirea in forta a celebrului ansamblu Allman Brothers Band. Afland lucruri bune despre cel care „semana cu actorul Dennis Hopper in filmul Easy Rider“, jazzmanul a pastrat legatura cu rockerul. Warren isi construia o cariera in afara trupei in care se nenorocisera destui componenti (devenita emblema pentru stilul american de viata) si infiintase un power-trio, numit Gov’t Mule, ce amintea de legendara Cream. „Catarul“ luase oarecare avant, cucerind lent un public divers, nu neaparat pe rockerii rebeli ai deceniilor precedente, ajunsi acum parinti blazati cu responsabilitati sacaitoare in societatea tot mai dinamica a noilor tehnologii si apucaturi futuriste. Warren Haynes nu e omul care sa consume pana la epuizare un filon artistic, gasit dupa destule incercari. El cauta mereu. In fond, dupa o jumatate de secol, rockul inca este un curent ale carui posibilitati n-au fost explorate complet. Cand pare in agonie, atunci se revitalizeaza. O terapie consta in recombinarea cu jazzul si bluesul, in proportii niciodata identice. Asta a facut Haynes, cand l-a invitat in Georgia pe Scofield, sa cante impreuna cateva seri. Nu era primul sau invitat, nici ultimul. O lista impresionanta se afla pe alte albume Gov’t Mule, de atunci incoace. As spune, fara sa fiu coroziv, ca Warren Haynes nu poate canta fara sa aiba alaturi pe cineva cel putin la fel de cunoscut! E drept, nici el n-a refuzat, dintotdeauna, sa-i ajute pe altii, tineri sau batrani, total diferiti ca stil de exprimare.
Doua seri pline, in Atlanta si Athena, dupa cateva repetitii, au generat materialul Sco-Mule, impartit pe doua discuri (si LP, si CD) din motive de spatiu. Trioul Gov’t Mule, alcatuit din Haynes, chitara, Allen Woody, bass, si Matt Abts, baterie, are alaturi, aparte de John Scofield, pe Dan Matrazzo, la clape. Compozitiile nu sunt toate originale, nici nascute ad-hoc de intalnirea chitaristilor. Dar interpretarea lor merita elogiata fara pic de retinere. Foarte multi muzicieni contemporani, in ocazii asemanatoare, fac exercitii pirotehnice, aruncand petarde cu explozie fasaita. Ramane amintirea clipei sturlubatice, memorata eventual pe suport audio-video.
Haynes si Scofield au insa puterea si placerea sa cante pur si simplu, lasand altora farafastacurile. Ansamblul suna consistent, fara a fi impunator. Benzile concertelor au zacut 15 ani neuitate. Discul putea sa apara inainte de moartea lui Allen Woody, caruia ii este dedicat…