Daca in descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este insa prea directionat-didactic, destul de previzibil, de la un punct incolo, in ceea ce-si aminteste, Caderea in infern ii prilejuieste numeroase pagini remarcabile, intretesute strans cu episoadele dramatice lasate in urma. Spatiul deschis si gospodareste amenajat, precum si interiorul plin de surprize, dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spatiu comprimat, pus parca in menghina, odata cu vietile cobailor disponibili. Sentimentul ca nimic rau nu se poate intampla pe intinderea si in atmosfera patriarhala a Cezienilor e inlocuit de spaima (intai viscerala, apoi rationala) ca absolut orice se poate face, in penitenciar sau la Canal, cu cei intemnitati din motive politice, cu motivatii contextuale si pretexte absurde, pe o aceeasi platforma de supunere, infricosare si batjocorire a omului.
Tanarul student, saltat de la cursurile Academiei Comerciale in dimineata lui 15 octombrie 1949, isi va pierde, gradual, inocenta. Procesul in sine merita urmarit in carte. Autorul implicat va admite la un moment dat, intr-un fel de aparté cu lectorul, ca „ii injurasem tare si fara rezerve“, primind pentru aceasta de la ei doi ani de inchisoare. Numai ca tot el, comparandu-si pedeapsa cu ale altora, care realmente nu facusera si nu spusesera nimic „dusmanos“ la adresa regimului, va considera ca a scapat ieftin. Intrand astfel in logica stransa de sistem deviat a socialismului de stat, protagonistul va avea strania senzatie de alteritate a propriei „vinovatii“ si a propriei persoane. Privindu-se din afara, cu obiectivitate, si raportand cuantumul personal de suferinta la cel pe care-l inregistreaza in dreptul unor colegi de detentie, el nu mai poate avea acea neagra jubilatie a scufundarii fostei victime in vechea ei durere.
Pe nici un segment al evocarii experientei lui carcerale, autorul-personaj nu se plange live si nu-si plange de mila, retrospectiv; nu se vaita si nu-si blesteama zilele, soarta, tara. Memorialistul are o abordare „tehnica“ si o accesare metodica a infernului prin care a trecut. Iar detinutul din 1949-1951, studiat atent si translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, in filele „povestilor adevarate“ publicate dupa saizeci de ani, nu urmareste supravietuirea cu orice conditie, ci rezistenta cu orice pret.
Nuanta este foarte importanta, in spectrul extrem al zilelor si noptilor de arest, si apoi in anotimpurile petrecute printre politicii scheletici si greii de drept comun. Scenele pe care Adrian Oprescu le contureaza prin reconectare la intamplarile traite sunt pe cat de bogate in detalii, pe atat de impregnate de semnificatia pe care, inca din momentul initial, o iau. Studentul aruncat in inchisoare vede bine lucrurile si faptele si cauta sa le priceapa cat mai rapid, in conexiunile si – mai important – in radacina lor. Nu se lasa orbit de suferinta fizica si nu poate fi deposedat de simturile lui (inclusiv cel moral), de care continua sa se foloseasca pentru a inregistra inchisoarea, adica infernul, si a o intelege ca atare.
Inocenta, echivaland cu increderea deplina in institutii si in oameni, in valori si in principii, si-o pierde in trepte; numai ca treptele acestea sunt dese si coboratoare. Cu cat este pus in situatii mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un numar oarecare dintr-un sir, ca un zero, cu cat primeste pedepse mai crude si e torturat mai primitiv-rafinat, cu atat subiectul nostru si obiectul lor va cuprinde mai bine, pe toate axele si dimensiunile sale, democratia populara in care se incapataneaza sa supravietuiasca.
Ca si Tortura pe intelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici, Varul Alexandru si alte povesti adevarate de Adrian Oprescu recupereaza si reproiecteaza cvasi-cinematografic istoria exterminarii detinutilor nostri politici si, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri de rezistenta izolata la oroarea cu program.
Departe de intentia mea sa fac un profil caricatural al tinerilor din anii 2000. Unii dintre ei stiu deja, cu o uimitoare maturitate, tot ce trebuie si nu trebuie sa stie. Dar oricat de inocenti sau de ignoranti, de opaci sau de insensibili ar fi altii dintre ei la lectiile de istorie recenta si la dramele generatiilor precedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani de inchisoare si Canal, 1949-1951, Republica Populara Romana, vor intelege.