Cunoscut din serialul Lege si ordine, J.K. Simmons interpreteaza in forta un fel de Dr. House a carui violenta nu e doar verbala, ci si fizica. Personajul sau exceleaza insa in jazz, predand la o universitate fictiva din New York si determinandu-si studentii prin teroare sa faca performanta. Personajul central al filmului e insa Andrew Neyman (Miles Teller), un tobosar talentat, care e manipulat de profesorul Fletcher si care lupta sa-i demonstreze ca e capabil sa faca parte din orchestra lui, denuntandu-l anonim atunci cand e inlocuit cu un coleg mai slab.
Filmul e laudat in mare masura de presa americana, desi cativa critici ridica din sprancene si il acuza, printre altele, pe Chazelle ca a denaturat legenda potrivit careia Jo Jones ar fi aruncat cu un talger pe jos, suparat ca Charlie Parker nu tinea ritmul (cand acesta avea 16 ani si canta in orchestra lui Count Basie). Chazelle il pune pe Fletcher sa povesteasca incidentul studentilor si sa le spuna ca Jones ar fi aruncat talgerul in directia lui Parker.
Pana la urma, nu faptul ca Fletcher isi justifica violenta printr-o minciuna e important, cat miza filmului. Or, nu e foarte clar ce vrea sa spuna filmul asta. Ca drumul spre performanta e pavat cu chin si umilinte? Nimic nou in asta. Manipulatorul Fletcher nu e primul personaj umanizat de-abia dupa ce termina instructajul recrutilor, scotand barbati din ei. In urma cu 32 de ani, Louis Gossett, Jr. primea Oscarul pentru rol secundar masculin pentru personajul sergentului Foley care scotea untul din Richard Gere in Ofiter si gentleman (r. Taylor Hackford). Exemplele pot continua pentru ca vin pe acelasi trend al initierii dureroase si militaresti care duce la maturizare. Gaselnita din Whiplash e ca elevul isi tradeaza urat maestrul, pentru ca in scena cea mai importanta, desfasurata unde altundeva daca nu pe scena, cei doi sa se confrunte si elevul sa-si castige definitiv admiratia maestrului, emancipandu-se de sub tutela lui si dovedindu-i ca nu l-a umilit degeaba.
Daca urmaresti filmul savurand montajul relaxat care copiaza in oglinda acordurile muzicii, te poti trezi la final intrebandu-te daca nu cumva ti-a scapat ceva. De ce era nevoie de 106 minute pentru atata poveste? Si interpretarea lui J.K. Simmons e putin supraevaluata. E corecta, dar prea putin nuantata si prea putin jazzy in comparatie cu interpretarea lui Edward Norton din Omul pasare/ Birdman sau mult prea exteriorizata fata de jocul robust al lui Mark Ruffalo din Foxcatcher. Dar pentru ca J.K. Simmons joaca in forta si, mai ales, pentru ca Hollywood-ului ii casuneaza uneori pe cate un actor care da lovitura la maturitate (ignorandu-i in schimb pe altii), e foarte posibil ca J.K. Simmons sa ia un nesperat Oscar si sa se reintoarca in planul doi. Odata cu filmul.
Whiplash, de Damien Chazelle. Cu: Miles Teller, J.K. Simmons, Paul Reiser