Oricat de bun e un film – atunci cand nu e facut de un maestru care sa aiba un cec in alb (oricat ar nega selectionerii asta), selectionarea si premierea intr-un mare festival tin foarte mult de noroc. Sortii au vrut ca al treilea lungmetraj al lui Radu Jude sa fie terminat acum, sa fie luat in Competitie la Berlin, sa se bata cu filmele lui Jafan Panahi si Terrence Malick si sa fie premiat pentru regie. Inainte de ceremonie m-am gandit ca ar fi posibil ca juriul prezidat de americanul Darren Aronofsky sa recunoasca in Aferim! un film mai indraznet stilistic decat Taxi si sa ii dea Ursul de Aur. N-ar fi fost o surpriza, dar n-ar fi fost in logica festivalului. Berlinala e un festival politic, selectionerul Dieter Kosslick a spus-o clar in seara ceremoniei. Or, ce vrei mai mare declaratie de sustinere a libertatii de expresie si a unui mare cineast care, desi nu mai are voie sa lucreze in tara sa, face un film luminos si cald decat un Urs de Aur? Taxi nu e o capodopera si nu deschide drumuri noi in cinema, dar e, asa cum spune statement-ul juriului, opera unui cineast „care a depasit limitarile impuse si care, fara sa se lase infrant, a semnat o scrisoare de dragoste catre cinema, tara sa si oamenii ei“.
Chilianul El Club/ The Club, recompensat cu al doilea premiu ca importanta, Grand Jury Prize, e si el mai „de larga respiratie“ decat Aferim! si cu bataie mai scurta in realitatea imediata pentru ca denunta ipocrizia Bisericii Catolice care ascunde cazurile de pedofilie, trafic de copii si alte pacate savarsite de preoti, terminandu-se pe un palier care il transforma intr-un tablou al conditiei umane sortite de-a pururi sa pacatuiasca si sa plateasca pentru pacatele ei.
Aferim! e mai original si nu prinde la toata lumea, dovada ca un critic sarb, cooptat in acest an sa dea stele pe ultima pagina din „Screen International“, i-a dat o singura stea, considerandu-l deci mediocru, in vreme ce Jay Weissberg, un foarte bun cunoscator al cinemaului romanesc, a scris o cronica ditirambica in „Variety“, numindu-l „exceptional“. Si eu am auzit critici romani spunand ca filmul nu e cine stie ce. Aferim! se va impune in timp ca o opera de referinta. Nici nu poate fi inteles in adancime dintr-o singura vizionare, dar e clar ca nu e doar un film despre tigani, ci unul despre traditie, despre cum se paseaza prejudecatile de la o generatie la alta si un tablou al prezentului vazut printr-o rama temporala.
Spre deosebire de alte filme (de pilda, The Turin Horse de Béla Tarr) care folosesc alb-negrul pentru a izola opera respectiva in atemporal, superba imagine a lui Marius Panduru, impreuna cu scenografia Augustinei Stanciu si costumele Danei Paparuz, se adauga dialogurilor luate ca atare din scrierile epocii ca sa dea un film cat mai aproape de ceea ce cred autorii ca ar fi putut fi realitatea inceputului de secol XIX.
Cand a primit trofeul, Radu Jude a spus: „Centrul National al Cinematografiei ar trebui sa sustina mai bine calitatea actului cinematografic“, echilibrand-o pe producatoarea lui Aferim!, Ada Solomon, care la conferinta de presa a filmului a declarat ca „starea finantarii de la CNC e din ce in ce mai buna si ca CNC e acum condus de oameni care inteleg cinemaul“.
La poalele vulcanului
Ixcanul/Ixcanul Volcano, de Jayro Bustamante, care a fost distins cu Premiul Alfred Bauer pentru un film care deschide noi perspective, e bine inchegat pentru un debut si foarte frumos, desi evita cu gratie exotismul. Bustamante, care a studiat in Europa, ceea ce i-a permis sa gaseasca ulterior finantari si sa dezvolte proiectul la Rotterdam, a plecat de la povestile auzite de la mama sa medic, construind povestea unei familii de indigeni Kaqchikel maya – tata, mama si fiica, care incearca sa supravietuiasca pe terenul dificil din vecinatatea vulcanului activ Ixcanul. Desi parintii o promit pe foarte tanara lor fiica administratorului terenului pe care lucreaza la recoltat cafea, fiica are alte planuri, acceptand sa se culce cu un tanar doar ca s-o ia cu el in SUA. Dar acesta o lasa pe Maria cu buza si cu burta umflata, ceea ce (contrar asteptarilor noastre) uneste si mai mult familia. Tatal nu o pedepseste pe Maria atunci cand afla adevarul, mama nu se enerveaza. Celula se strange in jurul fiicei pentru a o proteja. Dar dupa un accident pe plantatia impanzita de serpi, Maria pierde sarcina pentru a afla ulterior ca belelusul nu murise, ci fusese vandut de logodnic in cardasie cu doctorita de la spital. Intamplare sau nu, chiar in ziua premierei, „The New York Times“ publica un articol despre situatia multor fete din Guatemala care nasc la varste foarte fragede, multi copii fiind pe urma traficati peste granita.
Body, a carui autoare, Malgorzata Szumowska, a impartit cu Radu Jude Premiul de regie, inainteaza la egala distanta intre drama si umor negru, amintind de filmele lui Krzysztof Kieslowski si folosindu-se de paranormal mai mult pentru a recrea legaturile dintre cei in viata decat pentru a bifa o pelicula de gen. Filmul e antrenant prin rabdarea si misterul cu care adanceste drama celor trei personaje – un procuror vaduv, fiica lui anorexica si femeia psiholog cu calitati de medium. Si, evitand comentariile, te invita sa cauti singur explicatiile situatiei in care se afla personajele. Pacat ca finalul e taiat cu barda. Mai convingator decat conventionalul (in ciuda temei) In the Name of (precedentul film al Malgorzatei Szumowksa), Body e agreabil fara a fi remarcabil si nu suporta comparatie cu Aferim!, nici ca originalitate, nici ca amplitudine.
Daca premierea lui Body a fost pentru mine o surpriza, nici eu si nici alti jurnalisti nu ne-am crispat cand i-am auzit pe juratii Audrey Tatou si Daniel Brühl anuntand ca ambii protagonisti din 45 Years, Charlotte Rampling si sir Tom Courtenay, au fost premiati pentru interpretare feminina, respectiv masculina. Nu exista alta alegere, cei doi britanici avand si avantajul unui scenariu intimist, care urmarea cu lupa un cuplu confruntat cu o problema de incredere la o saptamana de la aniversarea a 45 de ani de casnicie. Daca sir Tom Courtenay a amintit cand a primit premiul de faptul ca bunul sau prieten, Albert Finney, i-a luat-o inainte cu 30 de ani (Albert Finney a fost premiat in 1984 la Berlin pentru rolul din The Dresser, de Peter Yates, unde juca si Courtenay), Charlotte Rampling a marturisit pe scena ca, din spirit de competitie, a dorit mereu sa ia si ea un premiu la Berlin dupa ce tatal sau castigase in 1936 medalia olimpica in proba de 4×400 metri stafeta.
El bóton de nacár/ The Pearl Button (Chile), noul documentar al respectatului Patricio Guzmán, e alt film pe care nu ma asteptam sa il gasesc in palmares. Am atipit cand l-am vazut intr-o proiectie de presa speciala, de la 9.30 seara, iar cat am stat treaza m-am mirat ca un film cu mult mai putin farmec fata de precedentul succes al chilianului, Nostalgia de la luz, a fost selectionat intr-o competitie de talia Berlinului. Comentariul din off, interviurile talking heads, imaginile cu cosmosul sau cu un cristal de cuart vechi de 3.000 de ani in care se conserva o picatura de apa il recomandau mai mult pentru un post TV de stiinta si istorie. Patricio Guzmán e obsedat de cei 16 ani de dictatura militara din Chile si in fiecare film revine la ei, fara a se epuiza. Dar chiar daca e impresionant sa afli ca aproape 1.400 de cadavre au fost aruncate in ocean, informatia singura sau pusa in relatie cu celelalte e prea putin pentru un documentar care ramane conventional ca stilistica.
Stii ca a murit cainele lui Mickey Rourke?
Din filmul lui Alexei Gherman, Jr, Pod electricheskimi oblakami/ Under the Electric Clouds, am retinut o singura replica: „Stii ca a murit cainele lui Mickey Rourke?“, dar filmul e lung cat o zi de post si plin de o poezie careia nu i-am gasit rostul. Daca altadata avea probabil staif ca actorii sa se plimbe haotic prin cadru si sa rosteasca fraze adanci, intr-un decor poetic, cu umbre si ceata, ma tem ca azi lumea nu mai are rabdare sa caute arta adevarata intr-o magazie de clisee. Astfel de filme – statuia lui Lenin, peisaje parasite si inghetate, zgarie-nori abandonati, replici ca „Tu esti batran. Trecutul s-a dus, acum putem construi ceva nou/ Esti sigura ca viitorul va fi mai bun?“ parca se prizau pana in anii ’90. Filmul lui Gherman Jr., care trateaza, cum poate v-ati dat seama despre multe lucruri (neintelese) printre care si despre Rusia de azi, scindata intre trecut si viitor, a fost premiat pentru imagine, adica cu un Urs de Argint pentru realizare artistica deosebita. Mai mult decat suficient. Asta nu inseamna ca a fost filmul cu cea mai buna imagine din Competitie, ci ca juriul a dorit sa premieze cat mai multe filme si, spre deosebire de editiile trecute, a preferat sa dea premii ex-aequo decat sa dea mai mult de un premiu de film.
Acelasi premiu pentru realizare artistica deosebita a fost acordat ex-aequo si directorului de imagine al filmului nemtesc Victoria, o cascadorie fara taieturi, munca DoP-ului care a alergat ostaseste cu camera pe umar alaturi de eroi fiind un efort pe care juriul a considerat ca trebuie sa-l recompenseze. Altfel, filmul lui Sebastian Schipper e foarte trenant in primele 20 de minute (o tanara spaniola e agatata de niste golanasi berlinezi, desi e aproape dimineata si trebuie sa mearga la lucru), dar filmul incepe propriu-zis cand baietii trebuie sa sparga o banca si au nevoie de sofer. Ce ia pe mere Victoria da pe pere, pentru ca prospetimea filmarii fara taieturi e uneori anulata de faptul ca eroii obosesc, se repeta sau ingroala. Schipper (el insusi actor devenit regizor) pierde pariul de a ne taia rasuflarea printr-un tur de actorie in forta. Din cauza filmarii zguduite, la Victoria am simtit ca mi se face rau (tocmai inghitisem pe nemestecate o ciocolata Ritter Sport), asa ca am iesit din sala.
Ce sa mai zic? Imi vin sa repet cuvintele zapciului memorabil al lui Teodor Corban si sa spun: „Suntem nimic fata de cat de mare e lumea asta. Suntem vai de curu’ nostru…“ si sa pun punct.
Ceea ce si o sa si fac imediat, dar, pentru ca „nu se poate si lupul satul, si mielul intreg“, o sa mai spun telegrafic ca marii maestri au dezamagit anul asta – Terrence Malick, Wim Wenders, Werner Herzog (pe Peter Greenaway nu l-am prins, dar, daca n-a luat nimic…). „O sa ne pomeneasca cu o vorba buna ipochimenii care o sa traiasca peste 100 de ani? Eu cred ca n-o sa se gandeasca ca le-am netezit drumul sau o sa se gandeasca si or sa ne injure de mama.“
PALMARES
Premiile juriului international
Ursul de Aur – Taxi (Iran) de Jafar Panahi
Ursul de Argint si Grand Jury Prize – El Club/ The Club (Chile) de Pablo Larraín
Ursul de Argint si Premiul Alfred Bauer – Ixcanul/ Ixcanul Volcano (Guatemala/Franta) de Jayro Bustamante
Ursul de Argint pentru regie – ex-aequo Radu Jude pentru Aferim! Romania/Bulgaria/Cehia) si Malgorzata Szumowska pentru Body (Polonia)
Ursul de Argint pentru interpretare feminina – Charlotte Rampling pentru 45 Years (Marea Britanie) de Andrew Haigh
Ursul de Argint pentru interpretare masculina – Tom Courtenay pentru 45 Years
Ursul de Argint pentru scenariu – Patricio Guzmán pentru El bóton de nacár/ The Pearl Button (Chile)
Ursul de Argint pentru realizare artistica deosebita – ex-aequo Sturla Brandth Grøvlen pentru imaginea filmului Victoria (Germania) de Sebastian Schipper
– Evgheni Privin si Serghei Mihalciuk pentru imaginea filmului Pod electricheskimi oblakami/ Under the Electric Clouds (Rusia-Ucraina-Polonia) de Alexei Gherman, Jr.
Alte premii
Ursul de Aur pentru scurtmetraj – Hosanna (Coreea de Sud) de Na Young-kil
Ursul de Argint si Premiul Juriului pentru scurtmetraj – Bad at Dancing (USA) de Joanna Arnow
Premiul Audi pentru scurtmetraj – Planet (Japonia) de Momoko Seto
Premiul de debut – 600 Milas (Mexic) de Gabriel Ripstein
Premiul FIPRESCI: Competitie – Taxi
Panorama – Paridan az Ertefa Kam/ A Minor Leap Down (Iran/Franta) de Hamed Rajabi
Forum – Il gesto delle mani/ Hand Gestures (Italia) de Francesco Clerici
Premiul juriului ecumenic: Competitie – El bóton de nacár
Panorama – Ned Rifle (SUA) de Hal Hartley
Forum – Histoire de Judas (Franta) de Rabah Ameur-Zaïmeche
FOTO: berlinale.de