Draga Adela Greceanu, o sa te intreb de la bun inceput: pe unde ai plimbat poezia in cei zece ani care au trecut de la un volum la celalalt? Ce s-a intamplat cu ea cand ati traversat impreuna romanul Mireasa cu sosete rosii? Ce s-a intensificat, ce s-a domolit? Ce s-a adaugat, ce s-a pierdut?
Draga Veronica D. Niculescu, in toti acesti ani am plimbat poezia prin minte. Prin minte, da, mai mult decat oricand, asa cum as fi plimbat prin gura o bomboana care nu vrea sa se topeasca. O bomboana cu un un gust pe care n-am reusit inca sa-l identific. Poate parea surprinzator, nu? Poate unii se asteapta ca sediul poeziei sa fie inima, doar scriem poezie ca sa exprimam simtiri alese in cuvinte alese. Nimic mai gresit, cred eu. Poezia scrisa „din suflet“ si atat e cea mai proasta poezie, de fapt nici nu e poezie. Poezia nu inseamna sa oftezi de doruri sau sa te induiosezi in fata gingasiei primilor ghiocei. Gellu Naum spune intr-o inregistrare „eu am fost un poet demn, nu am plans pe malul apelor“. Ei, si plimband poezia prin minte, am inceput sa inteleg ca pe ea o caut scriind, indiferent ca rezultatul se prezinta sub forma de roman, de povestire sau chiar de poem. Ba mai mult, plimband poezia prin minte, am inceput sa inteleg ca pe ea am cautat-o mereu, intr-o forma sau alta, cu ochii larg inchisi sau cu urechile bine ciulite, scriind sau pur si simplu crescand. Imi amintesc dupa-amieze lungi de vara, in adolescenta, cand tanjeam sa mi se intample „ceva frumos“, nu aveam cuvinte si nici imagini pentru asta, dar stiu acum ca, pana la urma, „ceva frumos“ mi s-a intamplat pe la saptesprezece ani. A fost o vara in care mi s-au ascutit simturile si am constientizat ca ma uit la lume si, mai ales, ca fac parte din ea. A fost teribil sa traiesc zi de zi cu senzatia asta de echilibru atat de firesc si atat de greu de atins, de fapt: ca fac parte din lume. Am numit-o „vara trecuta“. Am scris despre ea si voi mai scrie. S-au intensificat astfel cautarea, plimbatul prin gura al bomboanei care nu vrea sa se topeasca. Ce ma tem sa nu pierd este un soi de prospetime, senzatia aceea de nou, pe care o ai in copilarie aproape in fiecare moment. Dar ma agat de ideea lui Mircea Cartarescu – dupa parerea lui, „cantecele inocentei“ ar trebui sa vina dupa „cantecele experientei“.
„Metisaj literar“, asa iti place sa numesti felul tau de a scrie. Ai scris un roman din perspectiva de poet, iar acum ai publicat un volum de poezie unitar ca o povestire, cu fir narativ si personaje. Un volum de poezie, cum iti place sa spui, si nu de poezii. Adica?
Si cuvintele sint o provincie este o carte de poezie pe care m-am straduit s-o construiesc cu hotararea si rigoarea unui soarece care isi sapa o vizuina. Dupa primele trei, patru texte, vazand ca deja reiau personaje si idei – ideea de „provincie“ mai ales –, mi-am dat seama ca asa vreau sa lucrez tot volumul. Si, ca un cadou, lucrurile s-au legat si peste (sau pe sub) intentiile mele. Am constatat, spre finalul scrierii cartii, ca, in a doua jumatate a volumului, personajul Adila face exact ce anuntase in primul text ca face intr-o anumita situatie. „Folosesc mai mereu cuvintele altora/ cand trebuie sa vorbesc“, spune ea la inceput. Si ii las pe cititori sa descopere cum se dovedeste adevarat acest enunt. Da, practic metisajul literar si rezultatul sunt niste texte creole, in ADN-ul carora intra gene de la mai multe rase literare. Mi-am cautat propria lume a treia, am incercat sa devin nomadul propriei mele limbi, cum spun Deleuze si Guattari, cand descriu ceea ce ei numesc „literatura minora“.
In cat timp si cum s-au adunat poeziile din Si cuvintele sint o provincie? Cum ai construit cartea?
Am scris mai intai cinci texte, pe care le tot citeam la festivaluri de poezie. In anul acela, 2013, am citit aceleasi cinci texte si la Festivalul de Poezie si Muzica de Camera de la Bistrita, si la Festivalul „Dilema veche“ de la Alba-Iulia, si la Maratonul de poezie feminina de la Brasov. Cativa oameni au auzit aceste cinci texte de doua, daca nu chiar de trei ori, astfel ca mi s-a facut rusine si mi-am zis ca trebuie sa mai scriu si altele, ca uite, ma invita lumea la festivaluri si eu tot cu astea cinci. Se pare ca am scris restul cartii destul de repede, in cateva luni, la 1 septembrie 2014 am predat cartea in forma finala. Mult a fost pana am gasit vocea personajului narator, Adila. Apoi am incercat sa descopar forta scrisului la persoana a treia. Forta distantei. Si am incercat sa descopar forta scrisului la persoana a doua. Tensiunea distantei. Si am incercat sa redescopar forta scrisului la persoana intai. Poezia distantei.
In cartea ta, totul se petrece intre infloritul castanilor si primavara cu carpe zdrentuite la ferestrele unui insingurat. Picaturile de sunete si intamplari din afara – din vecini, din strada, din magazine – cad ca niste picaturi chinezesti intr-un ocean interior dilatat. Cine este aceasta femeie/fetita, Adila? Ce margine pazeste ea, de ce, pentru ce, ce o sperie cel mai mult si ce iubeste ea cel mai mult?
Adila e o femeie-fetita singura, care sta la fereastra garsonierei sale de la etajul opt si priveste la ce se intampla pe straduta care desparte blocul de cimitir. La un moment dat se hotaraste sa nu mai doarma acasa o vreme. Vorbeste cu ea insasi intr-un monolog coerent-articulat, ca intr-o naratiune clasica, dar cand trebuie sa-i vorbeasca altcuiva, discursul ei se dezarticuleaza, se frange, fara sa-si piarda, zic eu, coerenta. Ii lipseste cu desavarsire talentul de a fi femeie, in schimb are marele talent de a sta deoparte, de a trece neobservata, de a fi doar un fel de cap de redare prin fata caruia se deruleaza banda magnetica a realitatii. Nu pazeste nimic. Se considera o provinciala fata de tot si de toate. Nu e o bizara, nu e o marginala, nu e o inadaptata. E doar o provinciala. De altfel, in cartea asta cuvantul „provincial“ nu e sinonim cu cuvantul „marginal“, nici cu cuvantul „minoritar“. In schimb, in cartea asta cuvantul „tartina“ e sinonim cu cuvantul compus „cvasinecunoscuta“ si cu expresia „a gestiona o relatie“.
N-as vrea s-o tradez si sa spun eu ce o sperie cel mai mult si ce iubeste cel mai mult. Ce pot sa spun, insa, este ca il intelege foarte bine pe Bartleby, copistul, cel care intr-o zi s-a asezat in fata ferestrei de la biroul sau si n-a mai vrut sa se miste de acolo si la orice solicitare, la orice rugaminte, la orice intrebare raspundea „I would prefer not to…“ – „prefer sa nu…“.
„Poezia se naste foarte mult din iubire, dar se naste mult si din ura“, a spus Nora Iuga la recenta voastra seara de poezie de la Libraria Bastilia, amintindu-si de perioada cenzurii comuniste. O excelenta seara de poezie si de prietenie – nu pot sa nu o amintesc. Tu ce crezi, care mai sunt astazi impulsurile pentru care se scrie poezie?
O, ce intrebare dificila! As putea sa ma hazardez si sa-mi dau cu presupusul, dar ce rost ar avea? Ce stiu eu despre cei care scriu azi poezie? Pot vorbi, eventual, in numele meu, pot spune, eventual, care sunt impulsurile mele, in ideea ca ar interesa pe cineva. Am inceput sa scriu poezie cu adevarat atunci, in „vara trecuta“ despre care am povestit, cand parca vedeam lumea pentru prima oara si tot pentru prima oara intelegeam ca fac parte din aceasta lume si senzatia era de bucurie fara seaman. Tot ce am scris dupa aceea, incepand chiar cu o parte dintre textele din primul meu volum, poate ca n-a fost decat o cautare a „verii trecute“, o incercare de reconstituire, de recuperare a ei. Si poate ca acesta va fi intotdeauna motorul scrisului meu, aceasta cautare.
Voi, cele doua prietene stand asezate pe granita unde genurile se amesteca, v-ati gandit vreodata sa scrieti ceva impreuna? A spus-o multa lume: seara de la Bastilia a fost un concert, vocile voastre suna foarte bine impreuna…
Daca a fost un concert seara aceea, atunci cu siguranta Nora a fost solista, iar eu backing vocalista. Cu Nora am petrecut zile, saptamani, luni, ani de discutii.
I-am spus de curand ca nu-mi amintesc despre ce vorbeam. Dar ca imi amintesc ca practicam un fel de gandit impreuna, ne prelungeam una alteia gandul sau ideea si inlantuirile astea puteau dura ore-n sir. Iti dai seama ca ne simteam foarte destepte cand ne intalneam. Nora a si zis intr-un interviu, cu ironie si autoironie, desigur, ca impreuna ne simteam geniale. Ar fi fost poate grozav sa punem pe hartie sau sa inregistram acest gandit impreuna. Sau poate ca ar fi fost oribil de dezamagitor. Era extrem de multa viata in felul cum vorbeam noi si poate ca, turnat in cuvinte pe hartie, din acest zvac vital nu s-ar fi ales nimic. Cred ca am vrut o data sa inregistram ce vorbim, parca am si adus reportofonul la o intalnire, dar cu siguranta nu s-a ales nimic din tentativa aceea de imortalizare a genialitatii noastre.
Crezi in gandirea din afara cuvintelor, cea despre care ti s-a spus, ca studenta la Litere la Sibiu, ca nici nu exista… La Beckett apare obsesiv batalia surda cu „exprimarea inexprimabilului“. Sa fie acolo un soi de capitala, in jurul careia se imbulzesc, atat de provinciale, cuvintele? Cum e cu aceasta gandire „colcaitoare“, cea fara de cuvinte?
Dac-as sti, nu s-ar mai povesti, s-ar explica inexplicabilul. Dar pot spune ca poezia are mare legatura cu colcaiala sensurilor din afara cuvintelor, ca poezia reuseste uneori sa fie acea forta care smulge cate un nou sens de-acolo si-l impune dincoace, in lumea limbajului articulat. Am gasit si la Herta Müller ceva asemanator, mult mai frumos si mai limpede spus, in Regele se-nclina si ucide: Nu-i adevarat ca pentru orice exista cuvinte, si nici ca gandim totdeauna cu ele. […] Domeniile launtrice nu se suprapun cu limba, ele te tarasc intr-acolo unde cuvintele nu-si pot avea salas. Si, adeseori, tocmai despre lucrurile esentiale nu se mai poate spune nimic. Iar impulsul de a vorbi despre ele functioneaza bine tocmai pentru ca isi rateaza tinta. Iar cuvintele sunt personaje importante in noua mea carte – o spun cu riscul de a-i speria pe cei care n-au citit-o. Cuvantul „tartina“, de pilda, are un rol central.
Cat conteaza pentru tine faptul ca lucrezi ca jurnalist la radio de foarte multi ani, practic de cand ai terminat facultatea, ca iei interviuri, ca asculti oameni, voci, pareri, ca se perinda atatea evenimente in jurul tau si ca faci selectii din toate acestea?
Datorita faptului ca lucrez de atatia ani la radio mi s-a ascutit teribil auzul. Poate de aceea si scrisul meu e mai degraba „pe sonor“ decat „pe vizual“. Si, ascutindu-mi-se auzul, se intampla ca inregistrez cu usurinta tot felul de conversatii din metrou, din tren, din piata. Ador sa trag cu urechea! Pe de alta parte, sunt voci care ma pot scoate din minti – prin rautate, prostie, indolenta, marlanie, suficienta, rea intentie. Amos Oz spune ca el citeste oamenii dupa pantofii pe care ii poarta. Eu ma amuzam candva spunandu-mi ca, daca m-as antrena un pic, as putea citi un om dupa voce. Ii datorez, da, radioului ascutirea auzului si imi pare bine ca am inteles urmatorul lucru foarte important: sa faci radio inseamna in primul rand sa asculti, abia apoi sa vorbesti. In fond, si sa scrii inseamna in primul rand sa asculti, sa vezi si abia apoi sa vorbesti.
Citesti foarte multa literatura, faci recomandari prin emisiunile tale. Cum ai convinge un tanar cititor sa citeasca autori romani?
I-as citi, pur si simplu, niste fragmente din Exuvii de Simona Popescu, din Nostalgia lui Cartarescu, din Supravietuirile lui Radu Cosasu, din Apropierea lui Marin Malaicu-Hondrari, din Bucla lui T.O. Bobe (ca tot s-a reeditat) – carte de poezie! I-as citi, desigur, si un fragment din Zenobia de Gellu Naum, de pilda cel in care doamna Gerda spune ca ea spala si usturhoiul, atat e de curhata – ca sa vada ca literatura romana are si umor chiar cand vorbeste despre lucruri foarte serioase, mai ales atunci, in cazul lui Naum. Si citesc bine, nu teatralizez, nu falsez, am voce frumoasa, ca lucrez la radio.
Si cuvintele sint o provincie figureaza in bilanturile cu volumele aparute anul trecut, ca una dintre cele mai bune carti de poezie. Doi tineri critici o numesc chiar cea mai buna. Care sunt insa favoritele tale dintre cartile aparute anul trecut?
Le multumesc pentru generozitate criticilor care au amintit cartea mea in bilanturile pe anul trecut si mai ales le multumesc lui Dan-Liviu Boeriu si Marius Chivu pentru entuziasmul cu care au recomandat-o drept cea mai cea, la categoria poezie. Cosmin Ciotlos a scris un text in care a inteles, spre imensa mea bucurie, ca am tatonat „minoratul“ despre care vorbesc Deleuze si Guattari. Iar o cititoare de cursa lunga, Eli Badica, a scris ca prin cartea mea s-a reapropiat de poezie. Cum sa nu te bucuri? Anul trecut au aparut, poate mai mult decat in alti ani, carti excelente de poezie, daca ar fi sa amintesc doar anaBASis de Bogdan-Alexandru Stanescu, Bosnia. Partaj de Miruna Vlada, Calciiul lui Magellan de Octavian Soviany, Vocea Domnicai Drumea. Profit de faptul ca m-ai intrebat care sunt favoritele mele dintre cartile aparute anul trecut, deci nu doar dintre cartile de poezie, ca sa amintesc si cateva traduceri: Demonul amiezii de Andrew Solomon, Aproape de inima vijelioasa a lumii de Clarice Lispector si neaparat Foc palid de Vladimir Nabokov, in traducerea ta, draga Veronica D. Niculescu. Asta ca sa ma rezum la trei carti traduse. M-am bucurat mult de inaugurarea seriei Gheorghe Craciun, la Cartea Romaneasca – un autor care ar trebui citit/recitit de toti tinerii care scriu sau vor sa scrie literatura, un autor care ar trebui recuperat/asimilat in scrierile celor ce vin, altminteri literatura romana va rata o miza esentiala, uite, o spun asa, apasat. Si m-am bucurat de asemenea ca a aparut o selectie din poezia lui Iustin Panta – la Casa de Editura Max Blecher –, alt autor important care am impresia ca a intrat in umbra. As vrea sa ma insel si dovada ca ma insel sa fie chiar aceasta antologie pe care sper sa o citeasca oamenii cei mai tineri interesati de poezie. Am si doua mari asteptari pentru 2015: un nou volum de Svetlana Carstean si 2666, ultimul roman al lui Roberto Bolaño, care sper ca in sfarsit va aparea si la noi.
Care sunt micile bucurii ale unei zile?
Nu sunt putine, dar am sa enumar acum doar trei: cafeaua bauta acasa, la micul dejun, cafeaua de la automatul din radio, cafeaua regasita acasa, fiindca n-am apucat s-o beau pe toata inainte sa plec la munca.
Nemultumirile?
Nici ele nu sunt putine. Doar cateva: ca nu sunt destul de ordonata, disciplinata, harnica, prompta, limpede in exprimare si riguroasa.
Inspiratie sau harnicie?
Si, si. In acelasi timp.
Adela Greceanu (pseudonimul Adelei Maria Martin, nascuta Dutu) s-a nascut la Sibiu in 1975, a studiat jurnalistica, iar din 1998 lucreaza la Radio Romania Cultural si traieste in Bucuresti. A debutat in 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care ma preocupa atat de mult… (Editura Eminescu), urmat de Domnisoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) si Intelegerea drept in inima (Editura Paralela 45, 2004). In 2008 a publicat romanul Mireasa cu sosete rosii (Editura Polirom), iar la finalul lui 2015 i-a aparut volumul Si cuvintele sint o provincie (Editura Cartea Romaneasca). Este inclusa in antologia de povestiri romanesti Skräpliv, aparuta in 2013 la editura suedeza 2244, parte a prestigiosului grup editorial Bonnier.
FOTO: Cato Lein
Galerie foto
.jpg)
