In presa a circulat o declaratie a Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului, in care Valentinul era numit „nu «Ziua Indragostitilor», ci a desfraului si a jocului «de-a casatoria»“. Inaltilor ierarhi li s-a parut „o profanare a memoriei unui martir si a virtutii castitatii faptul de a pune dezmatul sexual public sub patronajul unui preot sfant“. Anul trecut, daca imi amintesc bine, acuzatia cea mai populara adusa Zilei Indragostitilor era de comercialism, de sarbatoare mercantila. Acum s-a ajuns la dezmat, adica mai rau – presupun. Citesti declaratia clocotitoare de mai sus si iti si imaginezi perechi de tineri, poate chiar de batrani, care fac sex sau ceva asemanator, cat sa poata fi numit dezmat, in tramvaie, autobuze sau parcuri (desi in februarie e destul de frig, asa ca dezmatul trebuie sa fi fost ceva mai controlat – poate prin mallurile bine incalzite din orasele mari).
Conform episcopiei citate, sarbatoarea de Sfantul Valentin incalca a saptea porunca, cea care zice sa nu fii desfranat. Mie nu mi s-a parut niciodata asa, desi poate chiar asta ma arunca, vai de pacatele mele, printre alti desfranati asemenea. Am vazut-o intotdeauna ca pe o sarbatoare romantica, a tandretei, a dragostei marturisite deschis. Poate fi si prilej de dezmat si destrabalare, dar asta depinde de cel ce sarbatoreste, nu de sarbatoare. Orice poate fi prilej de dezmat. La o adica, se pot inchipui variante dezmatate – chiar exhibitioniste – si in ardelenescul stropit al fetelor sau al nevestelor, la alegere. Desi, e drept, asta-i o sarbatoare pagana. Ca si Plugusorul. Ca si Dragobetele – care nu starneste atat de tare nemultumirea bisericii.
Bun, stie toata lumea ca obiectiile clericilor nu au nici un efect si ca o asemenea sarbatoare ar fi mai greu de scos din calendarul social al romanilor decat ziua nationala. Ceea ce nu s-a observat prea des este ca, in ciuda asocierii ei cu Sfantul Valentin, care explica partial criticile venite dinspre biserica, Valentinul indragostitilor este si in lumea occidentala, si mai ales la noi, in Romania, o sarbatoare laica. Nu pagana – legaturile cu Lupercalia, oricum indoielnice, nu sunt cunoscute decat de o mana de oameni –, nu religioasa (calendarul crestin-ortodox nici macar nu are vreun Sfant Valentin pe 14 februarie), ci laica. Pana si prima asociere intre ziua Sfantului Valentin si iubirea romantica s-a facut pe filiera culta, intr-un poem din secolul al XIV-lea al lui Geoffrey Chaucer, Parlamentul pasarilor. Legatura cu sfantul martir Valentin, atata cata va fi fost, s-a pierdut demult si aproape complet, asa ca astazi, intr-o societate oricum accentuat laica, Valentine’s Day are cam aceeasi incarcatura religioasa ca – sa zicem – Ziua Recunostintei din America.
Iar in Romania mai exista un element ce contribuie la succesul sarbatorii Valentinului, dincolo de legatura ei cu iubirea. Spre deosebire de majoritatea sarbatorilor noastre traditionale, laice sau religioase, ea a intrat in cultura locala ca sarbatoare de import, una occidentala si predominant urbana. Nu ca nu ar sarbatori-o si tinerii de la sat, dar ea s-a raspandit in spatiul urban si a fost promovata mediatic ca sarbatoare occidentala. Urbanitatea ei de sorginte vestica ii confera un prestigiu ce nu tine nici de religie, nici de traditii, ci de o aspiratie. Face parte din recuzita integratoare in lumea moderna, asa cum o vedem azi. Si, inainte de orice, e totusi o sarbatoare cu si despre iubire. Cum sa nu sarbatoresti asa ceva?