Ascultatorul obisnuit nu sesizeaza disconfortul, ocupat cu activitatile ce-i asigura existenta. Iubitorul unui anumit gen, fie ca e pretentiosul jazz, fie zgubiliticul funk, elegantul progresiv sau popularul rap/hip-hop, se poate indopa cu drogul preferat pana ajunge junkie. De cand urmaresc fenomenul rock, urmarit eu insumi de himera, n-am gasit prea multi maniaci ai vreunui curent, artist ori grup, cantonati in adoratie cvasireligioasa pentru idolul ales. Asta pentru ca rockerii sunt, in genere, persoane suficient de inteligente ca sa judece cu propriul cap, si destul de curioase ca sa-si extinda limita cunoasterii ascultand, uneori programatic, diferite stiluri muzicale. Atunci, de unde vine saturatia si de ce se intampla ca amanti patimasi ai rockului „sparg“ colectia de discuri, adunata cu pasiune ani sau decenii la rand?
Rockerii au slabiciune pentru o viata fara prea multa bataie de cap. Oameni dintr-o bucata, nu stau prea mult pe ganduri sa o „rupa definitiv cu trecutul“, conform prozei celebre a lui Truman Capote, cand simt ca trecutul devine un bolovan ce-i tine pe loc. Unele trupe au predilectie pentru „filosofia“ hedonista si compun piese usoare, cu versuri facile, lesne decodabile de orice individ familiarizat cu „american way of life“, chiar daca provine dintr-o zona cu indelungate traditii belicoase, ca, de pilda, Balcanii. Ce au Balcanii cu americanii?, m-ar pocni careva cu intrebarea asta pertinent incuietoare. Pai, sa-l numim pe turcul Ahmet Ertegün, fondatorul si presedintele casei de discuri Atlantic, casatorit cu Ioana Maria „Mica“ Grecianu, o romanca, proprietara a candva binecunoscutei (in SUA) firme de decoratiuni interioare, MAC II. Ce legatura e intre astea si rock? Niciuna, in afara doar de cultura. Cine nu pricepe, puie mana sa se informeze!
Dragostea si ura „sunt a filei doua fete“, ca sa-l parafrazez pe Eminescu. Binomul e indeajuns de analizat in literatura medicala de specialitate, asa ca nu va agasez cu panseuri DIY. Era si-o trupa californiana, Love/Hate, indestulator difuzata pe la inceputul anilor 1990 de canalele radio-TV, inclusiv TVR. Glazura moda hairy-metal cu pasaje funk si solouri baladesti. S-a topit rapid si-a fost exclusa de la tortul bogatilor, trupetii nefiind capabili sau dornici sa urmeze cararea defrisata de Red Hot Chili Peppers pana la varful de supergrup. „Nighttime, shooting star, the sun started to rain/ trees lost branches, gurus’ trances, black-brassiered dancers/ little dears/ showdown’s coming, it’s no joke, mouth is runnings, it’s a stroke/ that’s what I think when I’m so fucked up I can’t even find the door…“. Am citat din piesa cu care grupul poate figura in vreo antologie rock, Why Do You Think They Call It Dope?, mostra de funk-metal ce-mi starneste nostalgia dupa… Infectious Groove! Or, cand emiti asemenea „lirisme“ cu functie de bubble-gum creieral, n-ai cum pretinde loc in panteon. Probabil ca tipii nici n-au pretins.
Altfel sta treaba cu Arthur Brown si trupele sale, reunite sub titulaturi precum Crazy World sau Kingdome Come. Rockerul britanic a socat, inca din 1968, lumea destul de greu de socat a rock-and-roll-ului, cu piesa Fire, „bibliografie“ obligatorie pentru candidatii seriosi la statutul de muzician contemporan. Originalitatea lui Arthur Brown s-a imbinat cu succesul de public, dar cariera sa e departe de galeria monstrilor sacri. Si este de inteles daca omul de sub masca multicolorata a rockerului cu acelasi nume va fi simtind ura pentru neoplasmul hranit cu viata personala mai bine de cinci decenii…
Cand insa ii asculti discul recent, Zim Zam Zim (Bronzerat Records, 2014), intelegi de ce ura se transforma in dragoste…