Italian scolit in tehnici dramaturgice in Spania si Germania, interesat si din perspectiva teoretica de analiza arhitecturii textuale de tip nou, Carnevali a reusit, in cativa pasi mari, precisi si rapizi, o cariera internationala, scrierile fiindu-i frecvent traduse si montate. Temele prezentului rasar abundent din ele, tratate antiaristotelic, in formate care filtreaza contemporaneitatea recenta. Ce mai inseamna memoria si cat mai valoreaza istoria azi, cand totul se plaseaza in instantaneitatea lui acum, aici, autoreferential? Cum definim identitatea si alteritatea? Cat e pulsiune si cat e rationalitate in biografia personala si in istoria cea mare, a tuturor? Mai exista certitudini sau totul depinde doar de punctul de referinta, e relativizat? Sunt chestiuni lansate de Variatiuni pe modelul lui Kraepelin, montata in premiera pe tara la Teatrul National Iasi, sala Cub, fluxul interogativ fiind mult, mult mai larg.
In Variatiuni… subiectul central e pierderea memoriei, Alzheimerul individual, dar si cel istoric, caci scara micro si macro, conectate ombilical, structureaza lumea. Trei insi (Primul barbat, Al doilea barbat, Al treilea barbat), aparent purtand acelasi nume, al psihiatrului care a codescoperit dementa senila, inruditi sau poate nu, mai sigur doar doi dintre ei sunt neamuri, tata si fiu, insa nici asta nu e suta la suta limpede, caci paternitatea e un raport uman atribuit, chiar daca fondator, incearca sa reinvie izvorul de amintiri al celui mai varstnic. Cert, Al treilea barbat e medic, cercetator angrenat in documentarea unui studiu stiintific legat de degenerativitatea biologica. Secvente biografice blurate de complicate procese psihochimice care afecteaza memoria/identitatea – unele cauzate de varsta, altele reprimate de traume si spaime – curg, in reluare, in siruri de „rame“ al caror rost e sa decupeze existenta celui mai in etate, s-o extraga din uitare. Constitutiv, piesa si spectacolul sunt o serie de frame-uri dramaturgice, reluate cu sensibile, abia sesizabile diferente, constand, de exemplu, in jocuri de cuvinte, stimuland capacitatea fictionala a privitorului.
Dialogurile sunt laconice, se poarta in doi, rareori in trei, generand treptat si alte teme, grave, precum razboiul, globalizarea, diavolul, Dumnezeu. Si, sa nu uit, stufatul de iepure! Urechiatul este personaj central, prezent, in diverse marimi si infatisari – naturala, ca vanat, proiectie animata (Andrei Cozlac), supradimensionare butaforica si… tocanita. Ca toate elementele din universul dramaturgic al lui Canevali, si iepurele ajunge semn: al fricii si lasitatii; al strategiilor de supravietuire; ori o fi al blandetii si dragalaseniei?
Hiperrealism, putin absurd, ceva grotesc sunt registrele intre care, in urma textului, penduleaza spectacolul lui Alexandru Dabija. In mare masura, cu respect fata de litera autorului, renuntand doar la cateva pasaje, dar urmand intocmai didascaliile, regizorul a construit elegant, inteligent, curat o mizanscena care te include in haloul ei. Latentele dramaturgicului respira din punerea in scena, dar punctul de maxima atractivitate il constituie scenografia. In stilul care l-a impus, Dragos Buhagiar a propus un decor realist, chiar naturalist ca alcatuire – interiorul patinat al unei case –, care isi dezvaluie treptat potentialul semantic, lucrand dinamic in favoarea reprezentatiei, mobilandu-l cu obiecte scenice carora le-a invins rezistenta la simbolizare. Tabloul e matricea pe care o identifici peste tot, in forma casei/camerelor, a oglinzii, a cadrului unei picturi care a lasat urme pe perete. Tabloul e depozitarul memoriei, una dintre variantele de arhivare. Oglinda din prim-planul incaperii cu usi fara clante – poate fi foarte bine un perimetru dintr-o institutie psihiatrica, dar la fel de bine poate fi mintea Primului barbat, mediu de captivitate a personajelor – e prin natura si destinatia ei obiect al reflectarii. Dar Buhagiar a dezvoltat-o ca functionalitate estetica, a facut-o sa „joace“: opacizand-o si transformand-o in blanc, intr-un lapsus in care aducerile aminte patineaza; si in suport pentru proiectia amintirilor in varianta filmata (Constantin Dimitriu), intr-o punere vizuala in abis; si capatand transparenta si adancime devine cabinet/acvariu, delimitand un loc pentru observatii si inregistrari de date. Recursul la aide memoire-uri implica forme de documentare a trecutului prin albumul foto, filmul in film, filmul in timp real si cel proiectat, filmul documentar (de la fondarea UE, imagini din conflicte armate). Prezenta palpabila, fizica e inlocuita cu prezenta sugerata, in absenta unor certitudini depline. In ticaitul a doua ceasuri care comensureaza implacabil scurgerea vremii. Si care, deloc intamplator, sunt fixate la ora 12 in debutul reprezentatiei. Survin si elemente scenice surpriza, pereti care se deschid si de dupa care apare, conform indicatiilor lui Carnevali, un ditamai Iepuroiul, hiperbolizat (Radu Homiceanu), de efect, chiar dupa ce barbatii redau reteta mancarii.
Universul Variatiunilor… e exclusiv masculin, axat pe filiatie, dar fara testosteron, o masculinitate temperata de ideea de castrare, de simbolistica iepurelui, de decrepitudinea varstei a treia. Echivocurile intentionate ale textului, dezvoltate regizoral si semantizate scenografic, contrariaza receptorul, prin rewind-uri in care realitatile devin tot mai confuze, repetand rutina bolii. Lectura realitatii propusa de Carnevali grefata pe figura initiala, pater familias, obliga spectatorul la decriptare, interpretare, asociativitate.
Fragilitatea noii productii vine insa din sustinerea actoriceasca, iar cand componenta aceasta va fi rezolvata, atunci spectacolul va atinge cota inalta pentru care are potential. In rolul barbatului senilizat, Calin Chirila incearca o compozitie utilizand nepotrivit cheia caricaturala, ducandu-si personajul spre comic, dar atrofiindu-i profunzimile. Desi traverseaza grade si nuante ale umanului – e cand tata, cand copil, cand maior, cand tanar speriat de razboi, cand batran incapabil de aduceri aminte –, interpretarea sa e liniara, la primul strat al lucrurilor. Mai implinit e monologul lui filmat, mult deasupra momentelor live. Doru Aftanasiu, Al doilea barbat, e fiul supus, rabdator, care intelege pierderea memoriei ca o mostenire de familie. In minimalismul dramaturgic al lui Carnevali, Doru Aftanasiu nu gaseste nici el alte resurse creative decat acelea pe care le-am mai vazut si in alte constructii de rol ale sale. Ii lipseste nota distincta, diferenta. Iar Ionut Cornila e precipitat si imprecis, in egala masura, desenand un doctor tern, fara contur.
Davide Carnevali e un autor la care emotionalitatea e remaniata in favoarea unei aseptizari a afectelor. Spectacolul realizat pe Variatiunile… sale lasa senzatia ca ceva iti scapa, ca ceea ce vezi poate fi si asa, dar poate fi la fel de bine si altfel. Vorbeste despre amnezie, dar si despre Pamant, despre arta, despre frica, despre conflagratii. Cuprinde si publicul prin spotul puternic pe actori, care se intinde si asupra privitorilor, prin actorii care se asaza printre spectatorii din primul rand. Suntem impreuna in aceeasi oala: a tocanitei de iepure!