ne influenteaza scrisul intr-o masura mai degraba invizibila, ca o panza freatica de teama care doarme sub creierele noastre. In rest, scriem si traim ca si cum am fi nemuritori. „Buda a fost odata intrebat care e cel mai straniu adevar legat de umanitate; s-a gandit o clipa si a raspuns: Faptul ca putem muri in orice moment, dar, cu toate astea, ne purtam ca si cum am trai vesnic“, scrie Will Self intr-un text din Esquire despre „bucket lists“, liste-cu-lucruri-de-facut-neaparat-inainte-sa-mori-cum-ar-fi-sa-sari-cu-parasuta-sau-sa-mananci-un-peste-fugu. In ultimii ani, am citit cateva marturisiri rascolitoare ale unor oameni care tocmai aflasera ca erau pe moarte. Mi se parea uluitor ca, in ultimele luni de viata, cineva mai gaseste puterea de-a scrie, limpede si fara patima, despre iubire, despre prieteni, despre boala, despre marele nimic care urmeaza. Sau poate ca tocmai atunci te poti ridica in sfarsit deasupra lucrurilor, plutind biruitor deasupra lor si vazand harta adevarata a ceea ce conteaza intr-o viata. Zilele trecute, neurologul Oliver Sacks, autorul unor eseuri fascinante despre mintea umana (printre ele, Omul care isi confunda sotia cu o palarie, Muzicofilia, Un picior de sprijin, Vazand glasuri), a scris un text in „New York Times“ in care spune ca a aflat ca are cancer in faza terminala: „Ma simt extraordinar de viu, vreau si sper ca in timpul care mi-a mai ramas imi voi cultiva prieteniile, imi voi lua ramas bun de la cei pe care ii iubesc, voi scrie mai mult, voi calatori daca voi avea destula forta, voi atinge noi niveluri de intelegere. (…) Nu e timp pentru nimic neesential. Trebuie sa ma concentrez pe mine insumi, pe munca mea si pe prietenii mei“. De ce nu facem asta tot timpul, desi stim ca „tot timpul“ nostru e limitat, ca o sa se termine candva, inainte ca ultimii ursi polari sa ramana fara o bucata de gheata pe care sa-si aseze capul?
