Imi primul rand, vreau sa imi cer scuze ca te retin, cu acest interviu, din activitatea ta preferata, cititul. „Citesc incontinuu, citesc in baie, citesc la serviciu, citesc noaptea, citesc dimineata, citesc cand mananc“, am citit ca ai declarat. Cum sunt pentru tine momentele in care nu citesti?
Din pacate, momentele acelea sunt si ele destul de multe, dar nu la fel de diverse: este vorba despre cele 8 ore si jumatate de birou, cand fac orice altceva decat sa citesc. Sunt orele in care ma ocup de desuurile murdare ale literaturii, nu de ceea ce vrea ea sa ne arate. Si, crede-ma, dupa opt ore in care ai avut de-a face cu orgolii scriitoricesti, mazga literara, contracte, plati, amanari, rugaminti de amanare, cand ajungi seara acasa, literatura are, cel putin in primele zece minute, gust salciu.
2015 a inceput bine pentru tine, ai primit Premiul Tanarul Scriitor al anului 2014, in cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Primul premiu mare pe care l-ai castigat vreodata, dupa cum chiar tu ai declarat. De ce ai fost ocolit de premii pana acum? Cat conteaza un premiu, la urma urmei?
Nu stiu daca a inceput bine – sunt atat de pesimist si de prapastios, incat intotdeauna percep ultimul momentele de bine. Nu cred ca am fost ocolit de premii, mai curand le-am ocolit eu, pentru ca am evitat si am amanat pe cat s-a putut competitia literara, intrarea pe piata. Am debutat foarte tarziu, cu eseu, ba mai mult, cu eseu dialogat, ma refer la cartea scrisa cu Vasile Ernu (Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc – n.r.), apoi cu poezie, la 33 de ani. As fi ipocrit sa spun ca Apoi, dupa batalie… nu a fost o carte bagata-n seama. A fost nominalizata la multe premii importante, a avut parte de cronici: m-a interesat faptul ca sunt citit, daca nu cu simpatie – desi a fost acolo o doza destul de mare –, cel putin cu interes nedisimulat. Kingsley Amis avea o vorba: premiile literare sunt niste afaceri jegoase cand nu le castigi. Cat despre premiul legat oarecum de anaBASis, imi confirma o anumita maturitate, dar si un sentiment de incredere in propriile puteri, pe care nu l-am avut pana acum.
De ce ai debutat atat de tarziu, desi ti-ai dorit sa fii scriitor de cand ai inceput sa citesti?
Sa zicem ca am avut o viata destul de agitata… Am inceput sa muncesc din anul al doilea de facultate, cand colegii mei – si au continuat sa faca asta – se simteau foarte bine pe banii parintilor sau impuscau cate un leu jucand Heroes of Might&Magic prin camine. Eu am intrat ucenic la „Ziarul de Duminica“, apoi am inceput sa fac corectura pentru revista „Luceafarul“, unde am primit si rubrica de cronica literara si, pe nesimtite, programul meu saptamanal si-a primit profilul pe care inca-l are, cu multe, multe alte trasaturi in plus – pe langa orele de lucru, cel putin doua carti citite pentru a le recenza, apoi cititul de placere, esential pentru existenta, si o continua sete de a invata. Apoi, pentru cativa ani, am incercat sa invat o meserie noua, sa fac televiziune si, in cele din urma, m-am aruncat cu capul inainte in alta meserie, cea de editor, pe care am invatat-o de la zero, iar asta inotand fara colac. Cand sa publici? Am preferat sa astept nu un moment de liniste, pentru ca nu am asa ceva, ci mai curand intrarea intr-o zona in care sa ma pot plia, nocturn, diurn, pe o asemenea activitate tinuta undeva, in spatele existentei diurne. Cu alte cuvinte, m-am antrenat.
Romanul nu e pentru mine
De ce a esuat cariera ta in televiziune?
Nu mi se potrivea, oricat as fi incercat, nu reuseam sa fiu bun. Iar treaba asta ma termina psihic. In plus, toata alergatura intre doua ziare si televiziune ma epuiza, nu-mi doream altceva decat sa stau locului undeva, sa citesc, cum credeam eu ca se face intr-o editura (rade). Cand am vazut anuntul de pe site-ul Polirom, m-am aruncat asupra lui ca naufragiatul pe scandura. Ar mai fi aici niste povesti cu oameni frumosi din televiziune, dar prefer sa nu rascolesc rahatul acum. Mai bine retinem prima idee, ca eram eu de vina…
Ai ales sa scrii poezie, un gen mai putin prizat de public, poate chiar si de cei direct implicati in literatura. Povesteai ca ai auzit de multe ori formularea „he is a writer and also a poet“.
Pentru ca sunt un cititor avid, pasionat de poezie si de eseu. Sunt cele doua recipiente in care eu imi pot varsa creativitatea. Pe al treilea loc ar veni proza scurta. Romanul nu e pentru mine. Si, ca sa fiu onest, nu ma intereseaza ce prizeaza publicul, ma intereseaza ce prizez eu.
Nu e prima data cand spui ca deocamdata nu te intereseaza sa debutezi in roman, deoarece, ai mentionat tu, „romanul inseamna munca asezata, inseamna perseverenta, coate tari, coloana dreapta, nu incovoiata de saracie si alergatura“. Daca partea cu alergatura o inteleg, crezi ca saracia e un impediment?
Frica de saracie, care ma impulsioneaza sa muncesc din pruncie, implica alergatura. Nu poti construi ceva, oricat de firav, daca scrii in weekend sau noaptea, dupa o zi de munca. Ori faci asta avand un job de fatada, o sinecura pe la stat unde joci Solitaire, desi si asta poate fi extrem de obositor, ori ai un job in care efectiv iti bagi picioarele si mimezi competenta. Eu nu pot face asta: am un job extrem de greu si de stresant, si nici genul care sa mimeze nu prea sunt, pentru ca depind extrem de tare si incredibil de aproape de propriul self-esteem.
Pe langa cariera ta recenta de scriitor, ai una mai veche de editor. Cum ai ajuns director editorial al Editurii Polirom?
Pai pe langa cronici, faceam cam ce face fiecare redactor de jurnal, adica aveam partea mea de corectura, aveam partea mea de cap limpede, redactam articolele altora, culegeam text. Bucataria, stii la ce ma refer. Cand am dat concurs la Polirom, a fost pentru postul de redactor-sef, adica cel care preia traducerea sosita si bate din bici pana o vede aparuta intre copertele editurii. Coloana vertebrala a oricarei colectii/edituri. Moira a facut sa ma trezesc dupa doua luni ca suplinesc si postul directorului editorial, un post de mare prestigiu si raspundere, pe care m-am instalat nu cu putine emotii: parodontoza pe baza de stres, insomnii. De atunci au trecut zece ani si mi-e destul de greu sa-mi mai amintesc cum s-a facut trecerea. S-a facut cu nopti nedormite, cu invatat din mers, cu multa, multa ambitie si cu frica. Frica de ratare, de care inca nu am scapat.
Am descoperit in cazul tau un paradox. Esti un editor inca tanar, dar iata ca in presa culturala ai debutat scriind cronicile cu pixul pe hartie si apoi o masina veche de scris. Piese de muzeu, ca sa fiu mai explicit unde bat.
Da, am trait cu iluzia ca asa trebuie facuta treaba, cu pixul pe hartie. In plus, imparteam calculatorul cu mama mea, care traducea, asa ca am fost nevoit sa apelez la cele doua metode de lucru de mai sus. Cu timpul, m-am invatat sa scriu noaptea, cand compul era liber. In plus, gandeste-te ca din ’99-2000 incoace lucrurile au evoluat groaznic de repede. Oare cand au aparut telefoanele mobile in Romania?
Nu sunt nemaipomenit, dar sunt adevarat
Coordonezi de multi ani de acum Biblioteca Polirom, de literatura universala. Care sunt cele mai importante reusite editoriale ale tale si, evident, care sunt cele mai mari regrete in legatura cu aceasta colectie?
Chiar si regretele au o incarcatura emotionala placuta. Regret in principal ca poporul acesta de mari cititori, cum ne place sa ne laudam absolut aiurea, dupa ce-i dispretuim pe americani pentru ca sunt superficiali, ca acestui popor purtator de traditia cartii ? nu i-a placut prea tare Lanark, unul dintre marile romane ale secolului trecut, ca a ramas indiferent la Omul fara insusiri, ca i-a dat cu flit lui Martin Amis, ca mai recent l-a durut in cot, ca sa fiu elegant, pe respectivul popor de un autor ca Junot Diaz. Regret ca seria de autor Vladimir Nabokov nu este un mare succes de piata, insa Lolita, din alte motive decat ar trebui, este. Regret faptul ca un scriitor precum Cormac McCarthy este de nisa. Iar in Ungaria vecina vinde tiraje de 50.000 de exemplare. Regret faptul ca stiu, atunci cand citesc prezentarea unei carti superficiale, prost scrise, pline de clisee, ca va prinde la acest popor cult si inteligent. Dar nu regret nici o clipa ca am publicat cartile si autorii de mai sus. In panoplia mea sentimentala, sunt niste succese.
M-a frapat o afirmatie a ta, „un editor adevarat este un editor sincer“, pe care ai facut-o in completarea autocaracterizarii „nu sunt un editor nemaipomenit“. Care sunt zonele in care nu te consideri suficient de sincer?
Nu sunt nemaipomenit, dar sunt adevarat. Hai ca te-am fentat. Cred ca un editor adevarat trebuie sa nu se iluzioneze si sa recunoasca, fie si doar in fata oglinzii, cand publica o carte proasta, doar pentru bani, cu conditia ca acei bani sa ajute la publicarea uneia de valoare. Stiu foarte bine ca publicarea exclusiva de carti valoroase inseamna faliment garantat. La fel cum stiu edituri specializate in driblinguri, in afaceri oneroase cu manuale, care insa tin in fata, pe raft, romane respectabile, frumoase, nevandabile, numai pentru a-si intretine un profil frecventabil.
Stii ce cauta o editura, stii ce se vinde, dar stii si ce vor scriitorii si ce spera ei sa obtina din opera lor literara. Cum se poate obtine, din perspectiva ta de insider, un echilibru intre cele doua tabere?
Fiecare dintre cele doua tabere pleaca la lupta cu un set de iluzii si idei preconcepute. Ambele tabere au dreptate, partial. Are dreptate editorul care face pe el cand ii vine romancierul T cu un roman de 1.000 de pagini, pentru ca stie la ce riscuri se inhama, pentru ca vede trei sferturi din tirajul acelui roman zacand cu anii in depozitele editurii. Numai ca autorul se lupta cu alte fantome, este in competitie cu marii scriitori ai istoriei, pe el nu-l intereseaza detaliile astea practice, cat forma si dimensiunea pe care cartea si le cere raspicat. Echilibrul e greu de obtinut, cel mai adesea el se regaseste in cazurile casniciilor fericite, adica atunci cand scriitorul are succes, iar editorul este din ce in ce mai dispus sa riste cu el, sub toate formele posibile. Dar cazurile astea sunt rare in Romania, o piata minuscula de carte, cu un TVA mare pe carte si cu un Timbru Literar decupat din Star Trek. Piata noastra de carte seamana cu un balci al monstrilor, un freak show: de la edituri fantoma, la editii de kiosk nascute peste noapte, unde ziarul nu mai plateste apoi nimic, la edituri de prestigiu care nu-si platesc traducatorii, de la edituri care scriau in anii ’90 romane de Sidney Sheldon la suprataxarea acestei piete care abia se mai taraie. Ne lipsesc atat tihna de a face carti ca lumea, cat si cea de a ni le scrie.
Bogdan-Alexandru Stanescu este directorul editorial al Editurii Polirom. A debutat in „Ziarul de Duminica“, a colaborat cu revistele „Luceafarul“, „Adevarul literar si artistic“ si „Ziua literara“. In prezent, este cronicar literar al revistelor „Suplimentul de cultura“ si „Observator cultural“ si coordonator al colectiei de literatura universala „Biblioteca Polirom“. A publicat un volum de corespondenta cu Vasile Ernu (Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010), doua volume de versuri (Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul, Cartea Romaneasca, 2012, si anaBASis, Cartea Romaneasca, 2014) si unul de eseuri critice (Enter Ghost. Scrisori imaginare catre Osip Mandelstam, ART, 2013). Este co-fondator al Festivalului International de Literatura Bucuresti.
Imagine din cadrul proiectului "Sticle pentru minte, inima si literatura"