Revenind totusi la strazile noastre de azi, nu inteleg de ce, din cind in cind, nu ne-am uita acasa, in mod programatic, palariile, pantofii (cui nu i s-a intimplat sa iasa macar pe casa scarii in sosoni?), cravata, ochelarii, posetele si toate accesoriile despre care sintem incredintati ca ne intregesc cumva. Unii germani (despre care cliseele ne spun ca ar fi printre cei mai plictisitori oameni din lume) au obiceiul ca, in zilele cele mai calde ale verii, sa iasa din casa descaltati, la o mica plimbare. Si ii vezi asa, umblind pe strada, ca si cum s-ar duce la plaja. Iar in salile de lectura ale bibliotecilor universitare, din cauza ca perioada examenelor e la sfirsitul lui iulie si e, inevitabil, foarte cald, mai toti studentii merg desculti de la birou la birou, printre rafturile cu carti. Inteleg ca e vorba de o anumita lejeritate pe care noi n-o avem, combinata cu faptul evident ca, daca am merge si noi fara pantofi pe strada, am calca in mult mai multe lucruri decit le e dat nemtilor sa calce. Dupa cum vedeti, militez pentru asumarea in vazul lumii (doar din cind in cind, ca o forma de igiena personala) a micilor nebunii individuale, pe modelul unei prietene care, jur, mergea pe strada – numara cam 20 de pasi – cu un nas rosu de clovn, dupa care il baga repede in buzunar, dar macar avusese timp sa se bucure de nebunia ei provizorie, vazind chipurile amuzate si contrariate ale trecatorilor pe care ii intilnea. Fara palarie deci, va rog!