Mai demult, am vrut sa palmuiesc un ziarist care a avut impertinenta sa se proclame – textual – mai presus de Scott Fitzgerald. Inca regret ca nu i-am inrosit, cum se cuvenea, obrajii pentru asa o blasfemie. Eram amandoi intr-un autovehicul care rula undeva pe la Lizeanu. Am gasit atunci mai prudent sa nu dau in sofer, dar – daca ma gandesc mai bine – am gresit.
Altadata, am auzit intr-o carciuma din provincie intocmai aceste cuvinte „Sa te ia toti dracii, Scott Fitzgerald!“. Abia ce le rostise un prieten convertit la scottism, care se confruntase cu luciditatea ca fericirea – cata a fost – a trecut si nu se mai poate intoarce. I-am dat dreptate si l-am injurat cot la cot cu el pe domnul Fitzgerald, cel mai bun scriitor al curgerii iremediabile a timpului.
Cand am vazut in „Biblioteca Polirom“ cartea Toti acei tineri tristi, am ezitat. Stiam istoria acestor texte – cuvinte scrise mai degraba in epoca in care Scott aluneca, grabit, in deznadejde, tot mai departe de cel care scrisese Marele Gatsby. Imi era frica, frica de-a dreptul, ca nu il voi mai putea intalni pe cel care ma fascinase pana la delir cu povestirile din era jazz-ului. M-am temut zadarnic.
Scott era inca acolo – mai matur, poate mai resemnat, cum sunt toti inteleptii. Am trecut de la istoria unui tanar trist la istoria urmatorului tanar trist tot mai entuziasmat. Iar chiar la sfarsit – capodopera.
„Baiatul cel bogat“, textul care incheie cartea, este minunat. Are acea tusa de melancolie fara de care nici o pagina din Scott nu doare. Are acea intelegere completa a ratarii clipei cand ceva s-ar fi putut schimba, dar nu s-a intamplat, caci clipa aceea este ea insasi harazita ratarii.
Scott Fitzgerald este – estetic – desavarsit. Scrisul sau este obsedat de frumusete, de delicatete, de rafinament. De ar fi numai atat! Nu e. Caci Scott Fitzgerald este si inteligent. Are o inteligenta brutala, cruda, feroce, nu lipsita de cinism, care ii permite sa inteleaga directiile unei epoci, daca nu ale intregii istorii. Stiu ca exista aceasta prejudecata: ca scriitorii sunt si inteligenti. Ei bine, nu, nu sunt. Cei deopotriva talentati si inteligenti sunt mai degraba rari.
„Baiatul cel bogat“ e o povestire teribila, cumplit de sincera si de frumoasa. Iti spui – mai ales daca abia ai trecut de treizeci de ani – asa e!, asa e!, si eu sunt Anson Hunter!
Si eu sunt Anson Hunter!, chiar daca n-am fost niciodata bogat, chiar daca n-am pus niciodata piciorul in New York, New York, chiar daca nu provin dintr-o familie cu traditie in istoria opulentei, chiar daca…
Si eu sunt Anson Hunter, caci si eu mi-am dus – inevitabil – prietenii la altar, si eu am ramas – inevitabil – singur, si da, asa e: „socotelile pe care si le face omul pentru momentele de respiro isi pierd tot farmecul daca singuratatea ii este impusa“.
Si eu sunt Anson Hunter, si eu am iubit-o pe Paula, nici eu n-am iubit-o pe Dolly, si chiar daca n-am urcat niciodata pe nici un transoceanic, ii stiu bine tacerile lui Anson, si inteleg, fara greseala, fragmentul cu care Scott il sfarseste: „Nu cred ca Anson putea sa fie fericit daca nu avea in preajma o fata indragostita de el, atrasa de tot ce facea precum e pilitura de fier atrasa de un magnet, o fata care sa-l ajute sa se explice si care, poate, ii promitea ceva. Nu stiu exact despre ce anume era vorba. Poate ca ii promitea ca pe lume vor exista intotdeauna femei care-si vor petrece orele cele mai pretioase, mai frumoase si mai prospere ale vietii lor ingrijind si protejand superioritatea pe care Anson si-o cultiva cu drag in inima lui“.
E adevarat, aceste cuvinte au fost asternute pe hartie in iarna anului 1926, Scott publicase deja Marele si nimic, nimic, nu se mai putea schimba – acesta era destinul lui: sa ajunga cel mai mare si cel mai singur scriitor din generatia aceea de fii risipitori ai literaturii perfecte.