1.
La capitolul distractii s-ar mai putea adauga ca am fost de trei ori la pescuit cu unul dintre soferii nostri. De doua ori intr-o balta din fata hotelului. O data in mare. In balta statea pluta ca-n fantana. Daca au existat cativa pesti rataciti si mai sarmani cu duhul, pe aceea i-au prins cei cincizeci de pescari care stateau ciucure pe malul baltii. Eu n-am prins nimic. Pestii din mare sunt niste marlani. Apa era clestar, puneam nada la botul pestelui si tot nu puteam sa-i prind. Marlani si disperati de foame. La amicul meu trageau si la acul gol, la mine imi furau nada si o stergeau englezeste sub pietre. Da-i in ma-sa. Amicul meu sustine ca nici macar nu erau pesti, ci niste caini-de-mare. N-am reusit decat sa-mi busesc un deget intr-o scoica. Deget pe care, dupa ce l-am julit, intr-un avant de inteligenta, l-am bagat in apa sarata a marii.
2.
Cinci mii de lei – atat costa o rama in Delta la Sfantu Gheorghe, scoasa la vanzare pe malul baltii. Pai, la banii astia, cred ca ramele cu pricina ar trebuie sa fie personalizate, sa aiba fiecare cate un nume tatuat pe coada. La banii astia, as avea pretentia ca rama sa aiba oaresce relatii cu anumiti pesti barosani din balta, sa negocieze cu ei, sa-i abureasca, sa-i atraga fix in undita mea. Imi si inchipui o posibila intalnire…
Mi-o si inchipui tremurand de spaima in apa, privind cu disperare la pluta, intrebandu-se daca, in caz de ceva, am s-o scap… Tocmai apare un pestan… Da neglijent din aripi, trece pe langa ea, adulmeca apa si se intoarce… Tan-taniaaa!… Pestele fluiera golaneste: „Oooo, da’ ce frumusete avem noi aici! Singurica, singurica?!“… Rama, timida: „Singurica, domnu’ peste!“… „Da’ cine esti tu, bunaciune? Te cunosc de undeva?“, intreaba el… „Posibil, sunt o rama de cinci mii de lei“, sperand sa-l impresioneze. „Caaat? Ai zis cinci mii de lei?! Incredibil! De cand ma stiu – sa tot fie vreo trei ani – n-am auzit asa ceva! Neam de neamul meu n-a intalnit o rama de cinci mii de lei“… „Asa merge azi lumea de pe uscat, astea-s regulile pietei. Cererea stabileste pretul ofertei“, ii explica rama. „Apoi, eu unul nu pot intelege o asa lume. Nu vreau s-o cunosc. Scuza-ma, te-as manca, dar la cate parale faci, ma demoralizezi, ma distrugi psihic. Hai pa!“…
Si oricum, daca as intrat in poesia unei asemenea rame valoroase, cred ca as sta de vorba cu ea, ne-am imprieteni si n-as mai avea inima s-o agat in carlig si s-o trimit in apele tulburi ale Dunarii, prada pentru cine stie ce nenorocit de peste care sa-i curme, din prostie, viata inainte de vreme. O rama de cinci mii de lei merita sa moara de batranete.
3.
Sfarsitul asta de saptamana mi-a reconfirmat faptul ca avem o tara frumoasa, extrem de frumoasa, dar in care e aproape imposibil sa prinzi peste. Sau poate ca-i nevoie sa reformulez: e imposibil ca eu sa prind peste.
Am fost cu ai mei la munte. Eu si cu Stef am stat la pescuit. E prima data cand am avut scule meseriase si tot prima data cand, stand ceasuri intregi pe malul baltii, n-am reusit sa starnim curiozitatea vreunui peste. Nu sa-l prindem, ci, repet, macar sa-l facem curios si sa ne incerce o singura data momeala. Nu i-am vazut, dar i-am auzit. In fata noastra, pe lac, era o pastravarie (Potoci). Cand li se arunca mancare, se auzeau mii de piranha care au iesit la suprafata sa haleasca un bizon.
Ma gandesc ca la fel de bine as fi putut spune ca am fost la vanatoare de elefanti. Imi luam un pistol de plastic si umblam furis prin padure. Rezultatul ar fi fost acelasi – n-am vazut, n-am prins elefanti –, dar alta ar fi fost impresia artistica.