Ceva mai la nord, in Ucraina, nu iti poti permite un asemenea lux: acolo e razboi, un razboi sustinut evident de Rusia, dupa ce aceeasi Rusie a intrat pe teritoriul unui stat suveran si a luat cu japca o bucata din el – ceea ce acum e numit elegant „cazul Crimeea“. Iar in estul Ucrainei, nu prea departe de Europa civilizata, proiectile de tun distrug case si masini, sute de mii de oameni pleaca in refugiu, sunt morti si raniti, mizerie si distrugeri.
Recunosc: mi-e teama. Ma gandesc la situatii similare din trecut si imi dau seama ca de cele mai multe ori oamenii nu si-au dat seama de dezastrul care ii astepta decat dupa ce nu mai era cale de intors, atunci cand nu mai aveau ce face, cand nu mai puteau fugi din calea tavalugului ucigas. Exemplul obisnuit aici e al Doilea Razboi Mondial: si atunci liderii si diplomatii europeni erau convinsi ca pot evita razboiul, ca daca mai cedeaza un pic, inca un pic, or sa pastreze pacea. Au cedat, dar n-au pastrat-o. Si atunci o mare putere autocratica, controlata de un singur om puternic, a ciupit, sub diverse pretexte, teritoriu dupa teritoriu, pana cand n-a mai fost cale de intors. Dar intre timp lumea a cam uitat.
Sigur, istoria nu se repeta. Crimeea nu e o Austrie ruseasca si nici estul Ucrainei nu e tinutul Sudetilor. Insa firea umana nu se schimba. Asta e partea ingrijoratoare. Un autocrat insetat de putere, ajuns in fruntea unei forte militare mondiale, care nimiceste orice opozitie si se inconjoara de adulatori si propagandisti, seamana cu oricare altul. Si reactioneaza la fel. Din fericire, un astfel de om nu apare foarte des. Din nefericire, a aparut.
Si mai e ceva. Dincolo de regimuri, forta militara, lideri autoritari sau conjuncturi internationale, exista o propensiune naturala a fiintei umane spre violenta. Oamenii simt uneori impulsul de a se ucide intre ei – adica de a-i ucide pe altii, nu de a fi ucisi ei insisi. De obicei razboaiele dezlantuie, canalizeaza si, in acelasi timp, satisfac aceasta nevoie, ce se trezeste mai ales in masculi. Un razboi duce la o descarcare masiva de violenta acumulata in, cine stie, poate decenii de pace frustrata. La asta ma gandesc cand vad evenimentele din ultima perioada, declaratiile unor inalti oficiali, dar si reactiile unor oameni mai mult sau mai putin obisnuiti. Ma gandesc, de exemplu, ca din 1945 incoace Europa nu a mai cunoscut un razboi de amploare. Mai mult, Europa Occidentala a traversat o epoca de stabilitate si prosperitate cu care s-a obisnuit si care, cu suisuri si coborasuri nu foarte semnificative, dureaza de saptezeci de ani. Va dati seama? Saptezeci de ani fara razboi! E minunat ca a fost asa, dar ma intreb ce iad s-ar putea dezlantui intr-un asemenea spatiu daca s-ar intampla ceea ce nimeni nu crede cu adevarat ca se va intampla. Nu pot sa nu-mi amintesc de razboiul din fosta Iugoslavie, un razboi haotic si salbatic, purtat de niste oameni care pana mai ieri apartineau Europei asa-numite civilizate, aveau slujbe normale, traiau intr-o societate normala, aveau case, masini, conturi in valuta, libertate de circulatie si un simulacru de conducere comunista. Au fost de-ajuns cateva saptamani pentru ca de sub gardul civilizatiei sa rasara fiara cruda, care violeaza, incendiaza si ucide alti oameni asemenea lui: vecini, cunoscuti, colegi de serviciu.
Asa ceva poate incepe oricand, chiar si maine, in inima Europei Occidentale. Si dupa aceea toti se vor mira ca nu am vazut dinainte semnele evidente. S-a mai intamplat.