tulbura si uimesc, cititorul fiind adesea derutat de serpuirile si jocurile verbale, de structura inchisa a unor versuri, de nodurile si semnele unui univers liric ce refuza sa se lase parcurs pana la capat.
De fapt, orizontul de asteptare al lectorului trebuie asezat pe un nou fundament, in acord cu principiul de organizare propriu acestei poezii si, totodata, cu etapele evolutiei sale. Caci poezia lui Nichita Stanescu are o istorie, o evolutie, ale carei jaloane sunt recuperarea modernismului, parcurgerea si, finalmente, epuizarea lui, in acel punct in care – ca si la Ion Barbu – poezia atinge un prag al esentializarii conceptuale dincolo de care nu se mai poate trece.
Nichita Stanescu si-a creat, inca de la debut, o zona de libertate interioara, protestand prin formula poetica utilizata impotriva realismului socialist dominant in epoca. In versurile sale apare un erou liric de o tinerete ardenta si sfidatoare, iar experientele acestuia sunt plasate la persoana I: a unei subiectivitati libere de constrangerile dogmatice. Comparand niste versuri tipice pentru epoca respectiva cu cele ale lui Nichita Stanescu, vom sesiza cu usurinta revolutia lirica realizata de tanarul poet „saizecist“: „Drag tovaras Stalin,/ Iti trimit un cojocel./ Nu-l lucrai numai cu fir,/ gandul il pusei in el.// Firul negru il cusui/ sa nu uit prin ce trecui./ Stele rosii am brodat,/ firu-n opt, rotund, bogat,/ stelele de la Cremlin,/ viata fara de stapan.// Fir subtire de otel,/ acum imi crestea din el,/ cand brodai si secerea,/ secerea, intrecerea,/ cu ciocanul langa ea,/ cojocelul scapara.“ (Sanda Movila); „Soarele rupe orizontul in doua./ Taria isi naruie sfarsitele-i carcere./ Sulite-albastre, fara intoarcere,/ privirile mi le-azvarl, pe-amandoua,/ sa-l intampine fericite si grave./ Calul meu salta pe doua potcoave./ Ave, maree-a luminilor, ave!“ (N. Stanescu).
E limpede ca pentru Nichita Stanescu importanta nu mai este adecvarea la realitate (desi scrie si el destule poeme conjuncturale), ci, dimpotriva, evaziunea dintr-o lume sufocanta, prin construirea unei realitati personale, unica si – de aceea – nu foarte usor inteligibila. De la aceasta premisa a libertatii creatoare ar trebui pornit pentru a inscrie in unghiul adecvat versurile lui Nichita Stanescu; si ea va fi dezvoltata pe o linie paralela cu cea a evolutiei poetului.
El si-a amanat cu cativa ani debutul editorial, anume pentru a putea sa publice versuri care sa vorbeasca despre sine, despre visurile, proiectiile si fantasmele sale, iesind dintr-o viziune neingradita de schemele rigide ale momentului. Intr-o perioada in care epicul si anecdoticul „obiectiv“ dadeau substanta si nivelul poeziei (aceasta devenind un fel de proza naiva versificata), poezia de tinerete a lui Nichita Stanescu rarefiaza tocmai epicul, facand sa pulseze, prin ochiurile tot mai largi ale plasei, un lirism autentic si esential. Creatia lui este pana la un punct o poezie de cunoastere, desfasurata in sensul iubirii si iesita dintr-o viziune a sentimentelor.
Dupa Sensul iubirii, volumul de debut aparut in plin realism socialist (1960), O viziune a sentimentelor (1964) reconfirma originalitatea de substanta si de maniera a tanarului autor, configurand totodata una din traiectoriile pe care Nichita Stanescu se va inscrie cu toata forta sa imaginativa. E vorba despre modul, cu totul particular, in care sentimentele isi fac loc si cresc in lirica sa. Ele sunt nu atat traite, cat contemplate. Nelasandu-le sa-i inunde scena poemului si propria inima, eul liric le percepe de la o anumita distanta, cu un fel de curiozitate detasata ce ajunge sa le fixeze in timp, ca si in spatiu, corporalizandu-le. O trasatura distinctiva a acestor poezii „de dragoste“ este aceea ca iubirea da volum abstractiunilor si autonomie partilor componente ale trupului omenesc. Mainile sunt „indragostite“, gura „iubeste“, panzele sufletului sunt „umflate de dor“, iar sentimentele insesi, „zeite ale aerului“, danseaza liber intre cei doi indragostiti. Aerul se solidifica, se umple de lucruri noi, nascute din dragoste, iar eroul se vaita cu o dulce ingrijorare: „m-am trezit/ ca lucrurile sunt atat de aproape de mine,/ incat abia pot merge printre ele/ fara sa ma ranesc“.
Iubirea nu inseamna, aici, nici transcendere a realitatii date, integrare in cerul absolut platonician, nici simpla bucurie a carnii, a trupului ce se dezveleste din instinct erotic. Dragostea este o extraordinara forma de energie, un miracol turbionar ce ravaseste materia si spiritul, dand nastere unei lumi noi. Acest univers in statu nascendi, in plin vartej al facerii, aglomereaza obiecte contondente si stari difuze, transparente si opacitati, cuvinte desperecheate si imagini coagulante, segmente de anatomie umana si fragmente de mitologie antica.