In mare masura, cinefilii au considerat noul film al lui Tim Burton un biopic minor, colorat si superficial. Eroina lui e Margaret Keane, pictorita care a starnit valva in 1970, cand a anuntat ca nu fostul ei sot, Walter Keane, ci ea e autorul fetitelor cu ochi supradimensionati. Picturile care au adus familiei Keane o gramada de bani in anii ’50-’60 sunt la limita artei, sugereaza Burton, despre care stim ca e fascinat de combinatia dintre lipsa talentului si ambitia personala – dovada neuitatul Ed Wood, biografia celui care a fost numit „cel mai prost regizor care a existat vreodata“. Asa cum uratenia adanca are ceva fascinant care atinge frumusetea (dupa principiul supei hiper-fierbinti care pare rece), picturile lui Margaret Keane fascineaza pentru ca, desi indoielnice ca valoare, au avut o popularitate imensa, hranita si de ideea sotului de a le trage la imprimanta si vinde cu 5-10 dolari. Acesta pare sa fie apogeul umilintelor la care a fost supusa Margaret Keane sau cel putin asa sugereaza Burton in filmul in care nu accentueaza deloc tusele, pastrand aspectul de „candy floss biopic“ („biografie vata pe bat“), cum scria „The Village Voice“.
In spatele aerului de poveste in doua dimensiuni desenata din poignet pe hartie velina sta nu doar o interogatie asupra a ceea ce constituie arta, ci, mai mult, o restituire a demnitatii acestei artiste care inca traieste. Jumatate din film e ca un viol continuu, desi Walter (interpretat cu o nuanta in plus de Christoph Waltz) nu devine agresiv decat atunci cand poate pierde totul. E o violenta continuta in toate scenele in care Margaret nu se opune ca sotul sa preia notorietatea si sa profite de pe urma ei, iar acumularea acestei umilinte in interiorul eroinei te face imediat sa te gandesti la sotiile batute de soti care aleg sa nu spuna nimic nimanui.
Scenariul lui Big Eyes a fost scris de Scott Alexander si Larry Karaszewski, cei care au scris si Ed Wood. Suntem, deci, cam in aceeasi zeama, doar ca ramele inchid si o istorie dureroasa a unui abuz consimtit. Din motive cu totul obscure, Amy Adams, interpreta lui Margaret Keane, a fost nominalizata la Globul de Aur la categoria rol principal feminin dintr-o comedie sau film muzical, premiu pe care l-a si castigat, chiar daca la Big Eyes numai sa razi nu-ti vine si nici nu e muzical. Filmul a trecut in general prin sezonul premiilor ca gasca prin apa, lucru nedrept pentru ca are mai multa subtilitate decat multe din filmele fruntase ale anului.
Are mai multa subtilitate si decat The Theory of Everything, biopicul despre Stephen Hawking pentru care interpretul Eddie Redmayne a luat Globul de Aur, Premiul BAFTA si Oscarul. Teoretic, rolul era „de Oscar“ pentru oricine s-ar fi incumetat sa-l joace, dar filmul e mult mai formatat decat Big Eyes. De fapt, iti livreaza mesajul inca din trailer, cand iti comunica: „Hope is everything, life is everything, love is everything“. Filmul adapteaza memoriile sotiei fizicianului, Jane Wilde Hawking, de aceea la un moment dat povestea il lasa pe fizician deoparte si se ocupa doar de sotie. Nominalizat la 10 premii BAFTA, patru Globuri de Aur si cinci Oscaruri, The Theory of Everything e un film corect, cuminte, fara nimic special si cu atat mai plicticos cu cat stii dinainte ce se intampla.
Big Eyes: Ferestrele sufletului, de Tim Burton. Cu Amy Adams, Christoph Waltz, Terrence Stamp, Danny Huston, Jason Schwartzman
Teoria intregului/ The Theory of Everything, de James Marsh. Cu: Eddie Redmayne, Felicity Jones, David Thewlis, Emily Watson