Ideea unei emisiuni tv de gastronomie si maniere ca la carte i-a venit tot Nanei. Daca nu cumva avea ideea in cap de la bun inceput. Cainele n-ar fi avut nimic impotriva unei emisiuni despre mancare si bautura si despre cum sa aranjezi o masa festiva sau un bufet suedez. Partea cu bunele maniere il cam incurca. Cunostea un anticar de la care mai cumpara cate o carte cu retete. Un grasuliu blond de vreo 50 de ani care credea ca se pricepe la vinuri fiindca stia sa deosebeasca un demisec de un pinot gris si, daca manca peste, nu s-ar fi atins de vin rosu decat dupa ce golea o sticla de vin alb. Din cauza ca-l chema Jean Ivanov, pretindea ca se trage dintr-o familie de rusi albi frantuziti, ceea ce putea fi o explicatie pentru inclinatia lui catre vodca si sampanie. Era inteligent, vorbea mult, dar stia sa fie discret. Cand i se oferea o carte rara nu intreba ce e cu ea si nu spunea cine i-a vandut-o. Tinea anticariatul la parterul unei case vechi cu doua etaje de pe Splai, careia ii cunostea istoria de parca ar fi fost a lui. De cand conducea Cielo, Cainele se uita unde parca masina, sa nu i-o zgarie golanii si criptocomunistii resentimentari. Cu Lada n-ar fi avut nici o grija, dar – aici nu putea sa nu-i dea dreptate Nanei – asta nu mai era o masina din care sa te poti da jos fara sa pari cineva care a fost ceva si nu mai e. Si-a lasat masina intr-o parcare unde stateau la fumat doi politisti.
Anticarul avea ochii usor injectati din cauza unor lecturi nocturne pe care le asezonase cu cateva paharele de vodca. Carti de bune maniere?! Se tutuiau respectuos. Cui ii mai trebuie asa ceva de la revolutie incoace? Jean avea vreo doua brosurele in romaneste. O cartulie aparuta intre razboaie, pentru fetele de maritat din familii modeste, si un ghid elementar care incepea de la „Nu scuipati pe strada!“, publicat in anii ’70. Cainele le-a luat pe amandoua, dupa ce le-a rasfoit: erau mai bune decat nimic, dar avea nevoie de ceva mai cu staif. Un cod sau un dictionar al bunelor maniere, de la A la Z, daca exista asa ceva. Anticarul si-a inabusit un ragait. Vodca ii dadea arsuri la stomac si luase o lingurita de bicarbonat pe nemancate, sa-i treaca. Dupa parerea lui, toate codurile astea erau niste prostii. Stia insa o doamna mai in varsta care ar fi putut sa aiba in casa asemenea carti. O chema Surugiu si ii scolea pe ambasadorii romani cum sa se poarte la receptii. Ii putea da numarul ei de telefon. Dupa parerea lui, doamna era o nebuna simpatica, adica nu era bine s-o iei prea in serios, fiindca daca era sa-i urmezi toate sfaturile, nu puteai nici sa respiri decat codificat. Poate ca era securista, si-a dat Cainele cu parerea. Aia era sigur! Poate n-avea grad, dar informatoare n-avea cum sa nu fie. Ajuns la acest subiect, Jean Ivanov l-a invitat la o vodca cu pai. Avea doua cutiute de carton pregatite in sertarul unde tinea banii. Afacerea ii mergea prost in ultima vreme, incat simtea nevoia sa-si intareasca moralul de cateva ori pe zi si, credea, vodca bauta cu paiul nu te poate imbata. Cainele nu era de aceeasi parere, dar cine ar fi indraznit sa-l opreasca si sa-l puna sa sufle in fiola dintr-un Cielo nou-nout? Cand a iesit din anticariat nu se simtea ametit, desi tot tragand din pai golise cutiuta de vodca. Totusi, nu mai era atat de sigur ca nu s-ar fi gasit nici un politist care sa-l opreasca. Dar era si mai putin sigur ca daca ar fi lasat masina in parcare pana a doua zi avea s-o mai gaseasca. Toate codurile astea, inclusiv cel rutier, erau o prostie, i-a dat Cainele dreptate anticarului inainte de a se sui la volan.
Doamna Surugiu era gata sa-l primeasca, dar voia sa vada cum stie sa prezinte un carton de prajituri de la Capsa si un coniac fin. Locuia intr-o garsoniera, intr-unul dintre blocurile lipite unul de altul din Piata Palatului. I-a deschis usa dupa ce l-a lasat sa astepte vreo doua minute. Cainele era convins ca in acest timp l-a studiat prin vizor. „Spatele drept!“ au fost primele cuvinte pe care i le-a adresat doamna, care nu era foarte in varsta si era imbracata intr-o fusta scurta combinata cu o bluza semitransparenta prin care se vedea ca nu poarta sutien. „Doamna, sunt…“. „Stiu cine sunteti. N-am vorbit la telefon? Intrati!“ „Va rog sa primiti“, si-a incercat Cainele, ajuns in hol, norocul politetii. „Rahat! Imi pui in brate pachetele dumitale! Ce sunt eu? Femeia de serviciu! Trebuia sa astepti sa te invit in casa si sa pui pachetele pe masa. Desi politicos ar fi fost sa trimiti pachetul cu prajituri inainte, printr-un comisionar, iar dumneata sa vii numai cu sticla asta, caz in care puteai sa mi-o incredintezi inca din hol.“ De asemenea, Cainele n-ar fi trebuit sa uite de flori si chiar daca ea, ca femeie, primea ca pe un elogiu privirile lui in directia sanilor ei, asta nu insemna ca el trebuia sa ramana cu ochii la acest detaliu, in loc s-o priveasca in ochi si sa-i zambeasca politicos. „Spatele drept, domnule, si incercati sa nu-mi mai rasuflati in fata!“ Cand Cainele i-a explicat ca nu voia sa devina ambasador, doamna Surugiu a devenit mai ingaduitoare. „Nu stiti ce animale needucate mi se trimit, sa-i fac sa se comporte cat de cat… Mai usor faci ambasador dintr-o coada de matura.“ Un cod al bunelor maniere? Cine mai stie azi ce sunt bunele maniere? Un om cu adevarat manierat pare azi un extraterestru. De vina sunt si feministele, cu egalitarismul lor, care-i incurajeaza pe barbati sa fie badarani. Bunele maniere sunt ca libertatea. „Va imprumut, fireste, si doua carti, pentru documentare. Poarta-te cu cei din jur la fel cum ti-ai dori ca ei sa se poarte cu tine, restul sunt, cum se spune acum, vrajeli!“ Apoi, miscata de coniacul Martel pe care i-l adusese, doamna Surugiu i-a oferit cateva sfaturi practice personale. Un barbat de succes nu trebuie sa aiba aerul ca e casatorit, ci sa provoace intrebari in aceasta privinta. Modestia e pentru geniile recunoscute. Daca nu vrei sa ingrosi randurile indivizilor oarecare, e mai bine sa fii acuzat de impostura, decat sa fii laudat ca esti la locul tau. Nu te teme de ridicol, daca nu esti prost, fiindca daca esti prost, n-ai cum sa te temi de ridicol. Pe ultimul i l-a dat la iesire: cand o femeie te primeste fara sutien, incearca sa-i faci avansuri, macar din politete. Si atunci abia Cainele s-a uitat la ea cu atentie. Era o femeie batrana, nici vorba, dar avea niste ochi superbi, fata inca neatinsa de riduri si sani care nu-si pierdusera agresivitatea.
CARTEA
Un inginer care, pana in 1989, s-a ocupat de inventarea salamului cu soia si a suncii de Praga fara sunca, se metamorfozeaza in expert in gastronomie si devine o celebritate cu revista si cu emisiunile lui TV. Poreclit Cainele, din cauza ca are un simt infailibil al mirosului, inginerul-gastronom patrunde in lumea bogatilor si a locuitorilor insemnati ai Bucurestiului, pe care o adulmeca tot mai de aproape. Asta in timp ce politia il ia la ochi, ca suspect de crima.
Cristian Teodorescu face, pornind de aici, o fresca acida a lumii Capitalei si a unei Romanii despre care se vorbeste in particular, dar care, pana acum, n-a fost „citita“ fara prejudecati si fara a fi fost urmarita pas cu pas in schimbarile care au dus-o de la startul din 1990, la ceea ce a ajuns astazi… Daca autorul nu s-ar fi oprit la titlul Soseaua Virtutii, cu certitudine ca ar fi trebuit sa-si numeasca aceasta fresca Noile mistere ale Bucurestilor. Dupa Cartea Cainelui, va urma Cartea copiilor, in aceasta incercare lipsita de concurenta de a face in proza echivalentul unui film in 3D despre Bucuresti, bucuresteni si tara care-i cuprinde.