Am condus si-n dunga, pe drumuri normale, prin hartoape, pe drumuri forestiere din creierii muntilor, conduc zilnic, am condus si paispe ore incontinuu, doar cu doua-trei pauze de tigara. Si ma simt la volan, vorba unui prieten, ca acasa intr-un fotoliu. Dar, Doamne, cat m-au/m-am chinuit pana am luat permisul de conducere. Pe departe, a fost cea mai grea si mai stupida scoala prin care am trecut.
Lucrez la o carte, la un jurnal de intamplari si personaje din ultimii 10 ani. Si am dat peste urmatoarea poveste, pe care aproape o uitasem:
Alaltaieri, mi-am luat naibii carnetul de sofer. Constat ca am avut o problema cu politaii de la rutiera: s-au dovedit singurii oameni – ma rog, singura breasla – care ma blocheaza. In fata lor, la examen, ma transformam, nu mai eram eu. De altfel, au fost singurele situatii din viata mea in care m-am luat, eu insumi, prin surprindere.
Memorabil ramane examenul din fata stadionului Poli Iasi. Popor emotionat, macar vreo suta de oameni in parcare. Eu, Barrichello! Cel putin asa ma indemnam in minte sa fiu. Picasem o data cu vreo 9 luni inainte, mai facusem o sedinta de conducere cu o zi inainte – si mergea foarte bine. Urc increzator la volan, urca langa mine un nene politai, cu fata sobra, de Einstein al sofatului. Eram linistit. Era bine. Imi explica traseul si imi da start. Naiba stie exact ce avea (banuiesc doar, fiind un harb de masina), dar sigur frana de mana nu a reactionat cum facea de obicei. Mai precis, parea blocat butonul. O fi fost si de la emotii, dar sigur era si o chestie tehnica. Ezitam intre a-i spune politaiului ca-i o problema cu frana de mana si a trage de ea ca tractoristul, pana o misc. Chestie de secunde, nu de minute.
Si politaiul imi spune senin: „Multumesc, respins pentru necunoasterea aparaturii de bord!“. Am crezut ca-i o gluma. Am tras de frana ca tractoristul si, intr-adevar, s-a eliberat. Si spun calm: „Era o chestie tehnica. Va rog sa ma lasati sa plec“. „N-am toata ziua la dispozitie pentru dumneavoastra“, imi zice si coboara din masina. Opresc motorul, trag frana de mana, ies si incep sa urlu la instructor. „Trebuia sa tragi un pic intr-o parte ca sa se deblocheze“, imi spune razand. Incep sa injur cum n-am injurat in toata viata mea la un loc. Poporul s-a strans in jurul meu, ca la circ in aer liber. Politaiul se uita tacticos la mine, ca si cum n-ar mai fi avut alta treaba in ziua aceea.
Injur in continuare – viata, rahatul de masina, instructorul si un pic, discret, politaiul –, timp in care am inceput sa-mi rup bucatele-bucatele, din ce in ce mai mici, dosarul. Instructorul radea si ma ruga sa fiu atent la poza, sa n-o rup, ca sa-mi poata reface dosarul. Am mai remarcat in multime un alt instructor, un malac cu chip de rugbist, care se distra de minune. „Tu ce, ma-ta, te hlizesti, baaa?!!“, il iau si pe el la rost. O palma sa-mi fi dat ala, cred ca zburam ca privighetoarea peste tot dealul Copoului. Dar nu s-a pus cu mine. Cand bucatele din dosar s-au facut atat de mici incat nu mai puteau fi injumatatite, mi-am cerut calm scuze de la politai, am aruncat resturile la un cos de gunoi si am plecat acasa, lasand poporul – viitori soferi, instructori, politai – cu gura cascata.
Motiv pentru care am disparut o vreme de pe piata eliberarii permiselor de conducere. Normal, a trebuit sa fac alta scoala. Alaltaieri insa a mers bine. Am vomat un pic in parcare, de emotii, asteptand sa vina instructorul ca sa ma duca la examen. Acolo, dupa ce-am traversat cu bine vreo doua intersectii nasoale, Barrichello, frate! Aproape ca am uitat de politai.
M-a invartit vreo juma de ora, m-a pus sa repet o parcare, dar mi-a dat permisul fara probleme. Daca nu mi-ar fi fost ca ma intelege gresit, cu greu m-as fi abtinut sa nu-i sar in brate si sa-l pup.
Apoi am predat stafeta unei doamne, care fusese martor la examenul meu, devenind, la randu-mi, martor. Doamna, saraca, a intrat in paine-amara din prima intersectie. Dupa ce mai era sa faca vreo cateva accidente, politaiul a pus-o sa traga pe dreapta si a anuntat-o ca a adunat 56 de puncte de penalizare. Si-odata a inceput doamna sa boceasca: „M-ati nenorociiiiit… Nu ma nenorociiiiti!“. Asteptam curios o explicatie – de ce-ar fi nenorocit-o –, dar n-a facut alceva decat sa-si boceasca nenorocirea. Si politaiul a nenorocit-o.
La coborare, m-am dus s-o linistesc cumva, ca parea distrusa femeia: „Stati, doamna, ca nu-i sfarsitul lumii… Ati avut emotii, va-nteleg. Si eu am picat data trecuta… Luati data viitoare…“. Si-a scos o batista din geanta, si-a sters lacrimile si mi-a spus extrem de calma, ba chiar vesela: „Stiu“. Jucase teatru.