Trebuie sa spun ca, in ciuda cliseelor vehiculate despre functionarii de la Fisc, cel peste care am dat era un om rabdator, convingator si priceput. A studiat teancul de hartii cu care venisem, l-a comparat cu o pagina de pe computerul lui si pana la urma mi-a zis ca era acolo un mic venit pe care nu-l declarasem, o colaborare la o revista sau ceva asemanator, si de-acolo aparusera si cei cinsprezece-douazeci de lei in plus. Probabil ca revista respectiva uitase sa-mi trimita adeverinta de venit, asa ca in calculele mele nu avea cum sa apara. Aparea in schimb acolo, la ei. De-acum totul era in regula: plateam in plus, dar macar stiam de ce.
Numai ca atunci cand omul e nemultumit, e nemultumit si gata. Mai ales cand da bani. Si m-am gandit atunci ca, uite, cei de la Fisc primesc toate informatiile despre veniturile mele, ale tale si ale tuturor romanilor, asa ca stiu foarte bine cat are sau nu are de platit fiecare. Da, e normal sa fie asa. Dar atunci eu, cetateanul mai putin informat, de ce mai fac declaratia aia de venit anual? O completez in doua exemplare, fac cópii la toate adeverintele primite, trimit hartiile la Administratia Financiara, cu confirmare de primire, ca sa pot dovedi ca le-am trimis, sau ma duc sa stau la coada si sa le depun acolo, pe loc… si dup-aia, uite, primesc o hartie in care mi se spune asa, mai pe ocolite: „Nu te pricepi, suma e asta de-aici, stim noi mai bine“. Fiindca daca la Administratia Financiara se stie deja ce venituri are fiecare, ce rost mai are sa faca fiecare o multime de hartii, care nici nu mai conteaza daca-s corecte sau nu?
As putea spune ca asta ne responsabilizeaza, ne face sa punem umarul, fie si de forma, la caruta statului. Ca unii oameni chiar dau Fiscului date utile (deduceri, hartii justificative, ce stiu eu). Doar ca nu e numai asta. Oricine a expediat vreodata un pachet prin Posta Romana stie ca, dupa ce scrie adresele pe pachet, trebuie sa completeze si un formular pe hartie, dupa care aceleasi date sunt introduse si in computerul functionarului. Se mai scoate si o factura la imprimanta. S-au cheltuit zeci de milioane pentru informatizare si totusi tot mai trebuie sa scriem cu pixul pe formulare tipizate. Ca sa fim siguri.
Un exemplu si mai bun a aparut recent, odata cu revolutia cardului de sanatate electronic. De-acum inainte tot romanul va fi obligat sa aiba un card de sanatate. Sigur ca e obligat. Doar s-au cheltuit milioane de euro pentru el. La banii astia, merita sa-l silesti sa il primeasca, fiindca e platit si din banii lui. Dar la ce foloseste cardul de sanatate nu e foarte clar. Daca ajungi cumva la un spital, n-are nici un rost sa il fluturi pe-acolo. Aduci frumusel trimitere de la medic – pe hartie, cu parafa si semnatura – si adeverinta de angajat – tot pe hartie, cu semnaturi si stampila institutiei – si-atunci vedem daca ai si card de sanatate, sa fii sanatos cu tot cu el. In bunul stil romanesc, parca aici mai lipseste ceva. Poate o adeverinta de la Casa de Sanatate, parafata si semnata, in care sa scrie ca intr-adevar am primit cardul de sanatate si pe care s-o prezentam obligatoriu impreuna cu cardul.
Suntem o cultura a hartogariei. Pe vremea comunismului printre birocrati circula o zicere: „Mortii se-acopera cu pamant si viii cu hartii“. Daca ar fi intr-adevar asa, la cata hartie folosesc institutiile romanesti ca sa ne ingroape, ar trebui sa fim cei mai vii dintre pamanteni. Si-acum avem si carduri ca s-o dovedim.