Acum vreo 40 de ani circula o butada ce suna astfel: filmele sunt de trei feluri – bune, proaste si rusesti. Exagerand un pic, as imparti muzica rock in patru categorii: rock anglo-american, rock germano-scandinav, rock femeiesc si rockul restului lumii. Nu-i nevoie de interventia specialistilor corect informati, conform carora este de un singur fel si transcende notiunile de rasa, religie, preferinte sexuale etc., numai subgenurile sale putand sa trieze, nu sa divida multimea de practicanti si/sau devotati ai artei care coaguleaza omenirea mai mult decat orice alt narcotic (afara de fotbal, intervine microbistul). Nu-i nevoie, spun, fiindca sunt perfect convins ca asa este! Priviti un show rock din Taiwan, India sau Brazilia. Ce magma de simtire organica! Dar ce comuniune intru spirit si ce armonie in diversitate, ar exclama incantat umanistul de scoala veche! Si totusi, amprenta natiunii careia ii apartine un rocker sau altul se simte, se vede, se impune chiar, daca nu cumva este impusa de strategia de marketing.
Cand am auzit prima data pe trupetii Eisbrecher, habar n-aveam cine sunt si de unde provin. Faptul ca vocalistul intrebuinta cuvinte germane pentru versuri partial neclare nu m-a facut sa-l cred musai neamt. Putea fi si austriac, danez, finlandez ori polonez, stiut fiind ca unele trupe accepta constrangerea limbii pentru a patrunde mai usor pe imensa piata germana. Da, dar sunetul avea ceva inconfundabil, ceva ce doar trupele nemtesti pot sa construiasca si sa expuna fara gablonzuri sau efecte pirotehnice (utilizate in concerte, desigur, cu destula fantezie si cu tipica lipsa de risipa). Trasatura mentionata e definita uneori prin sintagma rock industrial, cu toate ca genul, cunoscut si ca industrial metal, nu se rezuma la Germania, nici n-a fost inventat acolo. Eisbrecher se adauga listei ce mai numara pe Rammstein, Unheilig, And One, Megahertz, KMFDM, Oomph, Zeraphine, Letzte Instanz, In Extremo si multe alte nume. In fapt, fara a recurge la definitii sablonarde, abundente in mass-media si-n mentalul colectiv, trupele germane de gen exprima un modus vivendi propriu spatiului cultural care a dat atatea genii muzicale si-atatia inventatori de masinarii, benefice sau diabolice, dupa cum au fost slujite. Si daca, in graiul romanesc, neamt este deseori echivalent pentru mecanic(a), nu-i de mirare ca termenul industrial poate desemna tocmai prestatiile rock germane.
Istoria trupei Eisbrecher (spargator de gheata, pentru cine nu stie nemteste), se intinde pe aproape 12 ani. Startul e consemnat in ziua cand vocalistul Alexx Wesselsky a parasit gruparea Megahertz pe motiv de „divergente creative“ si s-a inteles cu Noel Pix, muzician complet care scoate din chitara sunete de polizor si foloseste instrumentele electronice programabile ca pe-o statie de controlat avioanele amenintate cu deturnarea de teroristi necunoscuti. Schimband cativa instrumentisti pentru bas, tobe, a doua chitara si al doilea turn de clape, Eisbrecher se pozitioneaza in curentul „Neue Deutsche Härte“, un soi de lieduri cu acompaniament de scule prelucratoare ale metalului prin aschiere, polizare, extrudare s.a.m.d. Nu e deloc surprinzator ca suna al naibii de bine si inexplicabil de sarmant, nemtii alcatuiesc un popor care stie cum sta treaba cu muzica!
Cand vorbeste despre plecarea din Megahertz, guralivul Alexx uita sa precizeze ca restul acelei trupe voia sa mentina standardul rockului underground, aspru si apropiat de problemele concrete cu care se confrunta contemporanii. Wesselsky & Pix s-au straduit sa urce, cum-necum, in varful topurilor. Daca n-au reusit inca, e pentru ca acolo se inghesuie o gloata de staruri care nu spun nimic. Beneficiind de contract consistent si promovare profesionala, Eisbrecher nazuieste firesc macar o data la nr. 1. Discul recent, Shock (2015, Sony), a atins deja nr. 2. Momentan in Germania.