Nimic surprinzator, deci, ca sala teatrului era plina si la o reprezentatie oarecare, intr-o marti seara, la multa vreme dupa premiera. Piesa si montarea au din start ingredientele succesului de public: o poveste puternica, a unei familii middle class din America profunda, Oklahoma, cu toate ciudateniile posibile, poveste derulata gradat, intoarsa pe toate fetele ei, deloc luminoase, intr-un moment crucial din saga clanului Weston, moartea tatalui. Disparitia enigmatica a scriitorului esuat la catedra, elucidata pe parcurs ca fiind sinucidere, ii readuce pe toti acasa, iar momentul devine un soi de judecata intre neamuri, de reglare de conturi autodevoratoare. Ca structura si scriitura, piesa lui Letts e de tip clasic, iar alegerea ei de regizorul Claudiu Goga, al carui stil de lucru e de tip neoclasic, e cat se poate de potrivita. Potrivire la care se adauga si existenta in trupa ieseana a unui nucleu tare de interpreti care pot duce, ce-i drept, unii cu mai multa convingere, partiturile generoase imaginate de autorul american. Acasa, in miezul verii e un proiect fundamentat pe text si actorie, lucrat dupa toate regulile scenice ale canonului, care place publicului.
Claudiu Goga practica aici regia ca demers de punere in scena a unei lucrari dramatice, preocuparea sa fiind livrarea intr-o forma teatrala cat mai adecvata a materialului literar furnizat de autor. Cu respectarea foarte fidela a tuturor indicatiilor redate in didascalii, de la imaginarea scenografiei pana la interpretarea actoriceasca. Totul intr-o nota realista, care reface scenic ambianta acestei lumi mici, inchise, ce sta sa explodeze. Si la a carei drama si implozie, privitorul devine martor. Scenograful Stefan Caragiu, coechipier al lui Goga de multa vreme si de multe ori, a reconstruit un decor masiv, de interior al unei case pe trei nivele, sectionat transversal, ca intr-o macheta, oferind publicului vizibilitate totala asupra incaperilor pe unde se perinda actiunea dramatica. Piesa lui Letts include si multe simboluri, iar felul in care e arhitecturata resedinta profesorului Weston e de fapt imaginea geometrizata a stratificarii familiale, a raporturilor dintre cei care o locuiesc. Chiar titlul Acasa, in miezul verii e mai mult decat o simpla localizare temporal geografica, referinta vizand nu doar caldura torida a mijlocului de sezon estival, ci si fierbinteala raporturilor dintre parinti, copii, nepoti, surori, ajunsa la punctul de maxima fierbere, cand e nevoie de supape de defulare. E un univers mic din care fiecare incearca sa scape cum poate: unii plecand, altii drogandu-se cu antidepresive ori marijuana, altii consumand alcool, evadand prin infidelitate conjugala, altii complacandu-se in nefericire. Chimia vulcanica a acestei familii, chimie la baza careia se afla chestiuni fundamentale ale naturii umane (nevoia de dragoste, ratarea, implinirea prin familie), asigura certificarea legaturii afective cu spectatorii. Care se regasesc, in cote parte, in micile drame domestice din lucrarea lui Tracy Letts.
Claudiu Goga mai are o calitate vitala pentru un regizor bun: stie cum sa lucreze cu actorii, are rabdare, are metoda. In aceasta productie, in care toata distributia e bine, oarecum paradoxal cele mai surprinzatoare evolutii le au interpretii rolurilor de linia a doua ca intindere. Iar asta vine, pe langa talentul lor, tot din stiinta regizorului de a pregati actorul pentru intalnirea cu personajul ipostaziat. Au prestatii foarte reusite Petronela Grigorescu (Karen Weston, fiica mijlocie), Cosmin Maxim (Micutul Charles, varul/fratele fetelor Weston), Diana Chirila (indianca Johhna, menajera familiei), Ioana Corban (Jean Fordham, nepoata). Petronela Grigorescu e o actrita cu un urias potential creativ, care acum a avut de jucat o femeie intre doua varste, cu o experienta de care nu se mandreste, care se crede si acum o fatala, dar careia cronologia personala nu-i mai ingaduie sa aleaga prea mult cand vine vorba despre barbati. Si cum nu prea a invatat din trecutul ei amoros aglomerat, continua sa repete aceleasi greseli. Gestica, mimica, atitudinile, abordarea temperamentala a Petronelei Grigorescu impun personajul secundar, reliefandu-l in tabloul general. In egala masura, Cosmin Maxim a gasit resursele interioare pentru a atrage atentia asupra omului timid, impiedicat, contemplativ, emasculat de eternele reprosuri ale unei mame prea severe, micutul Charles, pe care il joaca. Ioana Corban a facut o compozitie pentru adolescenta de 15 ani careia i-a redat perfect nonsalanta, stilul rebel, iresponsabil caracteristic varstei personajului, fara sa cada in capcana stereotipiilor de tipologie. Naturaletea abordarii si firescul sunt strategiile ei interpretative care au dat rezultat. Dupa cum pentru indianca angajata ca menajera in aceasta casa de ciudati, elementul exterior care echilibreaza, Johnna Monevata, Diana Chirila a mers pe cartea castigatoare a jocului interiorizat, temperat.
Relatii umane complicate, contorsionate, cauzate de lipsa dragostei sau de forme stranii de iubire, actiuni scenice care fac o poveste dinamica, surprinzatoare, imprevizibila, putin umor tragic, roluri generoase si actori buni sunt componentele incorporate in acest spectacol caruia ii prevad o viata repertoriala indelungata.