Fireste ca spatiul genului liric ca atare are o cu totul alta articulare decat cea logica si prozaica a lumii noastre. Regulile dintr-o parte nu sunt valabile si in cealalta. Numai ca, la poetul Necuvintelor, iesirea din tipare si instituirea altora se produce cu atata facilitate si frapanta dezinvoltura, incat tocmai lumea lasata in urma, recognoscibila in datele ei esentiale, devine ciudata si nepotrivita in context. Intelectul si simturile toate ajung tocite, ineficiente, inerte. Organul poeziei lui Nichita Stanescu (al creatiei, ca si al suferintei ei) este unul invizibil si de neconceput, „un fel de ochi, un fel de ureche neinventata de ere“, „organ ascuns in idei, ca razele umile/ in sfera“, „organ fluturat in afara/ de trupul strict marmorean/ si obisnuit doar sa moara“ (Elegia a zecea). Se poate spune ca, daca Arghezi a schimbat ireversibil vocabularul liric romanesc, Nichita Stanescu a reusit performanta de a modifica insasi perceptia comuna cititorilor sai. Citindu-l, vom citi altfel poezia.
Autorul se va detasa tot mai mult de o realitate concreta si verificabila, la care lectorul poate avea acces, astfel ca acesta va intelege tot mai greu „ce vrea sa spuna poetul“. „Da, eu cred ca abstractul este o componenta a realului”: iata o „declaratie de intentie“. Foarte rapid, poetul „saizecist“ intra in faza de combustie si epuizare a modernismului, construind prin exceptionalul volum 11 elegii (1966) o cosmogonie moderna, personala. Universul iese, aici, dintr-un punct al eului expansiv, intr-o miscare enorm-amplificatoare si ascensionala catre Alef: orizontul maximei cuprinderi.
Volumul insusi este unul de maxima cuprindere; nu se poate merge mai departe pe acest fagas al poeziei de cunoastere, astfel ca Oul si sfera (1967) si Laus Ptolemaei (1968), cartile urmatoare, sunt derivate ale unei demonstratii deja facute, variatiuni pe o tema deja clasata. Accentul pus pe „ce se spune“ s-a deplasat, inca din aceasta faza, pe „cum se spune“. Actul configurarii genezei universului prin cuvant, prin Logos, a fost lasat in urma; acum, va fi urmarit actul genezei poemului si al cuvantului care-l compune. Nichita Stanescu, „poeta faber, ca mai toti modernii“, „imagineaza totusi ca un romantic, doar ca substituie cosmosului natural o lume a cuvintelor, care se comporta insa, in multe privinte, ca natura. Poetul realizeaza un fel de pedagogie a cuvintelor, care se naturalizeaza, capata valente materiale si devin surse de energie, substituind naturii date una inventata.“ (Ion Pop).
Necuvintele (1969) e un volum definitoriu pentru aceasta etapa din evolutia poetului. O evolutie de la poezia cu o forma ce acopera si intermediaza un continut – oricat de greu inteligibil –, la poezia cu o forma ce nu mai vrea sa acopere si sa comunice nimic, in afara propriei frumuseti si exuberante verbale. Odata cu In dulcele stil clasic, poezia de cunoastere si de maxima deplasare a limitelor acestei cunoasteri incepe sa lase loc uneia traditionale in figuratie si postmoderna, avant la lettre, in atitudine. Nichita Stanescu se strecoara in hainele vechi ale pre-romanticilor, imitandu-le gesturile si ticurile. Iar cititorul respira mai usor in acest aer familiar, un aer mai putin rarefiat, fara puritatea conceptelor si a „demonstratiilor“ filozofice din poezia anterioara.
Atitudinea postmoderna a lui Nichita Stanescu consta exact in aceasta intoarcere a lui catre trecutul sedimentat in carti, cu suflarea prafului de pe ele si deghizarea sensibilitatii proprii in niste haine de mult demodate. Dupa ce a impins poezia romaneasca, intr-un enorm elan ascensional, catre lirismul pur si auster, catre esentele lumii si ale cuvantului ce cauta sa exprime inexprimabilul, modernistul Nichita Stanescu zboara acum „invers“, spre „dulcele stil clasic“, adica spre varsta de aur a copilariei poeziei: a lipsei de complicatii, dileme si drame ale spiritului. Tehnica lui de reinterpretare ludica si tandra reconditionare lirica se asociaza cu o uimitoare capacitate de a admira. Pe autorii minori si pe cei majori, deopotriva.
In numai zece ani, cati sunt intre volumele Sensul iubirii (1960) si In dulcele stil clasic (1970), Nichita Stanescu ofera poeziei romanesti un traseu fabulos. Mai intai, un vizionarism ridicat ca un turn in sesul realismului socialist. Apoi, o maxima esentializare conceptuala, pur modernista. In fine, o recuperare postmoderna a deja-spusului si o desfacere ludica si lucida, gratuita si demonstrativa a anatomiei poemului, pentru a lasa sa i se vada principiul de organizare. Dezvoltand premisa libertatii pana la ultimele concluzii posibile, aceasta poezie nu mai cauta sa comunice, vizionar, ceva ce este dincolo de ea, ci tinde pur si simplu sa se comunice.
Cu Nichita Stanescu, aventura limbajului se intoarce, in cerc, asupra limbajului insusi.