Pana la a discuta calitatile filmului, e surprinzator ca cineva a putut merge ca pe unt cu pregatirea si productia unui asemenea film, chiar daca l-a turnat sub radar, stiindu-se totusi despre el din presa. Dupa cum povestea Giurgiu la Festivalul de la Berlin unde filmul a avut premiera mondiala in sectiunea Panorama Special, i se intampla sa se mai uite pe dupa rulote, dar degeaba. Tot la Berlin, regizorul coscenarist (alaturi de Loredana Novak) a spus ca serviciile secrete, sapte la numar in 2002, s-au restrans intre timp, dar continua sa fie puternice – dovada situatia politica din prezent.
De ce eu?, nu Aferim!, e cel mai asteptat film al anului pentru ca multa lume ne-cinefila era curioasa sa afle un punct de vedere clar asupra mortii promitatorului procuror al carui caz a fost ingropat demult. Cine e vinovat, l-a impins cineva de pe terasa casei matusii si, mai ales, ce rol a avut Victor Ponta? Filmul a beneficiat de o buna campanie de marketing inca din postproductie.
N-au scapat informatii esentiale in presa, doar detalii gandite sa mareasca si mai mult interesul.
Surprinzator, desi scenariul e bine documentat, ce vedem pe ecran intra intr-o rama destul de comoda – si ideatic, si stilistic –, pe calapodul unei povesti al carei erou lupta impotriva unui sistem, sfarsind prin a fi invins. Faptul ca am vazut filmul la Berlin m-a facut sa cred ca nici strainii, nici romanii nu vor gasi neaparat ceva specific romanesc povestii procurorului Cristian Panduru (numele eroului in film). Poate asa a gandit autorul, mai ales ca filmul e o coproductie cu Bulgaria si Ungaria. Totul e destul de formatat, cu unele ingrosari in jocul superiorilor lui Panduru (Mihai Constantin, Dan Condurache, Virgil Ogasanu), cu insuficienta adancime psihologica in redarea rapidei dezintegrari psihice a eroului, cu o prea putina finete in schitarea legaturilor sale afective. Faptul ca iubita lui, Dora (buna Andreea Vasile), ii tot spune: „Nu inteleg de ce atata chin si atata zbatere“, „Ce s-a mai intamplat?“, „Sa-ti dau o aspirina!“ sau ca matusa (foarte buna Lucretia Mandric) ii spune si ea: „Doamne, mai copilule, ce-i cu tine? Sa-ti fac o supa!“ nu reuseste sa construiasca un tablou convingator si empatic al incomunicabilitatii eroului din ultimele sale zile.
Filmul arata bine (genericul e misto), pacat ca a fost gandit sa fie cuminte si ca recurge la metafore de larga respiratie. De pilda, metafora inocentei – buburuza, porumbeii, cateii; sau metafora apropiatului sfarsit si a sfasierii interioare – imaginea eroului, dublata pe geam inaintea mortii. Tudor Giurgiu a spus la Berlin ca a introdus elementul duplicitar in relatiile amoroase ale eroului la sugestia lui Lucian Pintilie, care i-a spus ca un erou care are numai calitati il plictiseste pe spectator. Totusi, oamenii care intra la cinema convinsi ca vad un film inspirat din realitate vor iesi din sala convinsi ca procurorul Panait isi insela iubita cu o studenta de-a lui.
Cat despre faptul ca Victor Ponta nu apare in film, regizorul spune ca la acea data el nu mai lucra la Procuratura Generala si ca, deci, iesise din carti. Poate ca Giurgiu n-a vrut sa intre pe un teren mult prea alunecos. (Dar exista un coleg procuror caruia Panduru ii spune: „Azi-maine te vad pe listele parlamentare“.)
Emilian Oprea se descurca foarte bine in primul sau rol in cinema si da personajului central daca nu profunzimea psihologica pe care scenariul i-o refuza, macar indarjirea necesara. Foarte bun si un alt actor necunoscut pana acum in cinema, Alin Florea, care joaca varianta cinematografica a lui Alexandru Lele.
Chiar daca ar fi avut un cat de mic Ponta in el, filmul n-ar fi fost mai puternic. E important si laudabil pentru curajul de a aborda un asemenea subiect azi. Ca sa parafrazez o replica din film, pacat ca nu prea are „sange-n instalatie“.