La modul ideal, ne vom gandi la ceea ce tocmai am scris sau am citit; poate ca inimile sau mintile noastre au fost miscate macar putin de tot fata de punctul in care erau inainte. Temperatura corpului nostru a crescut sau a coborat cu un grad. Apoi, respirand din nou egal si constant, ne vom reveni, scriitori si cititori deopotriva, ne vom ridica, «facuti din sange cald si din nervi», asa cum spune la un moment dat un personaj din Cehov, si vom trece la pasul urmator: Viata. Intotdeauna viata.“ (Raymond Carver, ultimele randuri din prefata lui la Where I’m Calling From. The Selected Stories) Am citit pasajul asta acum o luna si de-atunci nu mi-l mai pot scoate din minte, revin la el si-l intorc pe toate partile, mi se pare ca spune tot ce e de spus despre literatura intr-o zi de martie in care ninge insistent. O sa-l testez, de-acum, pe toate prozele care-o sa-mi cada in mana. Incep cu asta:
„1939.
— La dumneavoastra cum merge? il intreaba Milena Jesenská pe taranul de langa Slane.
— Pai, cartofii i-am sadit, secara am semanat-o. Primavara a fost rece, dar a rasarit frumos, ca prin miracol. Cred ca o sa tai doi meri batrani din livada si o sa sadesc alti doi in locul lor. Rata are deja boboci; duceti-va sa ii vedeti, doamna, sunt ca niste papadii. Trebuie sa tund tufa aia de liliac, sa nu se usuce, ca sa fac gradina frumoasa anul acesta, raspunde taranul.
— Dar cum va descurcati cu nemtii? intreaba Jesenská fara sa se dea batuta.
— Nu prea ma intereseaza. Ei vin si pleaca, iar eu lucrez, raspunde taranul.
— Dar nu va este frica?
— De ce sa-mi fie frica? se mira sincer si continua: In plus, stimata doamna, omul nu poate muri decat o singura data. Iar daca moare putin mai devreme, nu face decat sa fie mort ceva mai mult timp.“
(„Cum va descurcati cu nemtii?“, din Gottland, de Mariusz Szczygiel, Editura ART, 2014, traducere de Ana Maria Luft)