Ma gasesc in plina situatie magica. Din stanga mi se comunica, in clar, ca in redactia ziarului in care am lucrat aproape un cincinal, nu lipsit de impliniri marete, exista o doamna, care fireste ca nu putea lucra decat la corectura, care viseaza noaptea care dintre personalitatile tarii si lumii va muri ziua. Sunt informat ca nu o mai sperie harul acesta, ca s-a obisnuit sa vesteasca pur si simplu ce necrolog va urma. Iar eu nimic n-am stiut despre aceasta!
Din dreapta, insa, mi se spune ca exista pe pamant un om care in fiecare primavara aniverseaza trecerea unui an, apoi a inca unui an, si a inca unui an, si a inca unui an, si tot asa de saptesprezece ori, de cand n-a mai muncit in nici o zi. Iar omul acesta – facandu-se voia bunului Dumnezeu – continua sa traiasca, ba chiar sa prospere, caci necunoscute sunt caile Aceluia.
La centru, intotdeauna, intre intamplarile la zi, ma retrag din nou in Manualul intamplarilor, capodopera lui Stefan Agopian, si traiesc aici, ca pe o insula.
E magnific tot ce se intampla in paginile acestea!, magnifici sunt acesti ingeri cazuti, Geograful Ioan si Armeanul Zadic, care cutreiera, dincolo de timp si dincolo de spatiu, inalti si luminosi si schimbatori si plini de triumf. Sau poate ca nu sunt ingeri si nici macar cazuti nu sunt, si cine ar putea sa ne ofere o oarecare lamurire? La ce folos?
Personajele lui Agopian sunt ceea ce vor ele sa fie si niciodata nu e limpede ca intr-un cristal, pentru ca nu trebuie sa fie limpede ca intr-un cristal. Important este ca ele exista: si pasaroiul Ulise, si porumbelul Evripil, si cacodemonul lui Cantemir, si anticarul Hertog, dulaul Magog, ba chiar si ofiterul Malfeior.
Manualul este mai tanar decat mine cu un an. Si, in toti acesti treizeci si unu de ani care au trecut de cand a cucerit literatura romana, nu putini au incercat sa ii patrunda misterul, cativa, cei mai temerari, s-au apropiat atat de mult incat s-au vazut nevoiti sa sfarseasca orbiti de inexplicabila frumusete textuala a Intamplarilor.
Petru Cretia sustinea ca exista ordine in acest univers agopian, un univers cu legi, ca in orice fizica, ca in orice metafizica. Poate. Nu-l contest eu pe Petru Cretia. Scriu doar ca nu are nici o importanta, caci Manualul cunoaste, oricum, o forta ca o gravitatie optionala, care isi alege cititorii si ii prabuseste alene pe aripile cuvintelor prin razboaie si betii si lazarete.
Sunt gata sa jur, ca orice convertit, ca am zarit un vrajitor traversand frazele lui Agopian, ca despre magie e vorba aici, ca asa ceva scriitorii, oricat ar fi de talentati, nu pot sa faca singuri. Aici sunt o explozie a inspiratiei si o frenezie si o sarbatoare.
Trec zilele si anii si epocile si timpurile si stelele ii auresc pe ingerii lui Agopian, care poate ca nici ingeri nu sunt, si noi nu vom afla niciodata care este adevarul si numai adevarul. Sa ne impacam sufletele cu ideea aceasta si sa citim si sa recitim Manualul ca pe o evanghelie a carei intelegere nu ne e dat sa o aflam inca.
Armeanul Zadic, bre, poate sa fie si neindurator, Geograful Ioan, insa, asa cum tot viseaza la Englitera, iti smulge inima si o schimba pe o melancolie. Dintre toti, de el imi va fi cel mai dor, mai departe, aici, in realitate, unde exista clepsidre si apusuri si sfarsituri.
Ma gandesc la aceste doua fiinte ca la doua pisici enorme si lenese si triste care candva i-au aratat lui Stefan Agopian singura cale, iar el a avut intelepciunea sa le urmeze, intr-o intamplare foarte fericita care e posibil sa fi fost si un destin.