Ce bogata era bunica!
Am intrat intr-un magazin din Viena unde-am vazut la super-oferta un tol de un metru patrat care costa vreo 40 de euro. Tol-tol, tesut din cordele, din ala pe care orice om de la tara il are prin casa. Ba chiar mi-am amintit ca unul ceva mai mare si ceva mai aratos are cainele parintilor mei, pus in cusca, sa nu-i fie frig peste iarna. Fara exagerare. Am sa-i zic mamei ca-i bogata – are zeci de metri de toale din alea, tesute pe vremea lui Ceasca, pe care astazi nici nu prea le mai pune prin casa, ca nu-s moderne. Le-a schimbat cu persane.
Daca ma mai gandesc la preturile uriase pe care le-am vazut aici pentru hrana bio – lapte, branza, oua etc.; un iaurt banal: 7 euro –, cu adevarat bogata era bunica-mea. De la haine, toale, carpete, saltele, scaune, linguri si pana la fiecare inghititura de lapte, pana la ultima pruna din varful copacului totul era ABSOLUT eco, bio. Daca-i fac un calcul (in preturile actuale, vienez-occidentale, pentru asa chestii) la toale, bertute, alte tesaturi, scaune cu trei picioare, linguri de lemn, oale si strachini de lut etc., detinea o avere de cateva zeci de mii de euro. Ce manca zilnic ar costa la supermarket macar 50 de euro pe zi. Cam 1.500 de euro pe luna, deci. Trai macar de-un director de banca! Si ea, saraca, habar n-a avut.
Aterizare fortata
Am auzit o poveste de la Stef, care musai merita impartasita. Deci asa: intr-un weekend oarecare, plan de chef nebun, super-picnic tineresc in padurea Barnova de langa Iasi. Cand n-ai masina, pana acolo se poate ajunge cu orice tren care o apuca spre Vaslui. Baieti multi, fete multe. La fel, si mancare, si bautura. Sufletul viitoarei petreceri, prietenul lui Stef, cara dupa el o chitara. S-au urcat cu totii voiosi in primul tren.
Pe la jumatatea drumului, sufletul viitoarei petreceri vine cu o idee prin care sa-i scuteasca pe toti de preamultul mers pe jos din gara pana la nu stiu ce poienita: sa sara inainte de Halta Barnova, ca trenul merge incet la deal (pe Bucium) si nu-i problema. Buna idee, buna aventura, considera toti…
Incep oamenii sa sara, pe rand, intr-un lan de papusoi. Cu ochii larg inchisi, probabil. Unu, doi, trei… nici o problema. Sufletul petrecerii apuca strans chitara si se-arunca si el in necunoscut… Geronimooo! si aterizeaza peste-o vaca ascunsa in papusoi.
Un prieten din copilarie
Conduceam destul de repede spre casa parintilor mei. Lumina chioara a farurilor o manjea pe cea a zilei, nu-mi limpezea mai deloc intunericul cazut prea devreme, la care se adauga o ceata amestecata cu fumul hornurilor de la tara, incat nu vedeam decat la vreo cinci metri in fata. Cumva, mergeam precum caii cu ochelari. La un momen dat, mi s-a parut ca trec pe langa o umbra de om, cu mainile adanc indesate in buzunare. Apoi mi-a venit in cap ca parca umbra aceea imi era cunoscuta. M-am uitat in oglinda retrovizoare si am vazut un semn timid, facut cu mana ridicata pana la jumatate.
Am oprit departe, asteptand umbra. Era unul dintre cei doi mai buni prieteni ai copilariei mele.
I-am deschis portiera, el a bagat doar capul si m-a intrebat, mimand firescul, ce mai fac. L-am indemnat sa urce mai repede, ca ma grabesc. „Nu, zice el, lasa, vin de la servici si-ti murdaresc masina.“ „Ce dracu’?! Doar ne stim de-atata vreme! Urca!“ A urcat si s-a asezat stanjenit, pe marginea scaunului, drept, fara sa atinga tapiteria cu spatele, cu bratele la piept. In cei vreo doi-trei kilometri pana la poarta lui, am schimbat cateva vorbe goale, stupide. Nu mai era nimic, absolut nimic, din prietenia copiilor care isi petreceau mai tot timpul liber impreuna, nimic din complicitatea cu care, imi amintesc, il ajutam sa-i scrie biletele de dragoste unei fete din satul vecin.
„Cand pleci?“, m-a intrebat la coborare. „In doua ceasuri.“ „Pai, zice, opreste si claxoneaza. Sa-ti dau si eu o sticla de vin sau de lapte. Ca ma simt acum dator, la ce-ai facut pentru mine.“ Nu glumea, era extrem de serios. „Ce dracu’?! Doar ne stim de-atata vreme!“, i-am zis. Iar el a inchis portiera.