Ma simt ca nenorocitul pierdut in desert care, dupa ce s-a tarat epuizat pe urmele unei oaze iluzorii care tot dispare la orizont, se trezeste brusc exact in mijlocul acelei oaze, luat in brate de insasi fata morgana. Stiu bine ca locul meu nu e aici, ca dupa o vreme o sa ma intorc, insa profit de timpul pe care il am si incerc sa vad cat mai multe. Si, cu cat vad mai mult, cu atat comparatia inevitabila pe care o face est-europeanul ajuns in Occident devine tot mai deznadajduita: nu, la noi n-o sa fie niciodata ca la ei.
Odinioara credeam ca se poate, ca, odata ce franele puse de comunism au fost inlaturate, lumea in care traiesc o sa galopeze spre libertate, civilizatie si prosperitate. Am crezut-o multa vreme. Acum, dupa douazeci si cinci de ani de esecuri sustinute, nu mai pot s-o cred. Sunt sigur ca in Romania mai sunt destui entuziasti care traiesc animati de o asemenea credinta: ca de-acum inainte, cu un pic de efort civic, am putea construi o lume ca in basmele cu Occidentul prosper, democratic si civilizat. Dar eu nu mai pot s-o fac – iar peste douazeci si cinci de ani nici ei nu or sa mai poata. Or sa vina, poate, altii la fel, fiindca fara cei din specia asta nu am fi avut niciodata parte de maruntele schimbari in bine care s-au facut. Insa Romania va ramane o tara de lumea a doua spre a treia, saraca, corupta si cu structuri de putere feudale. Asa cum a fost dintotdeauna.
Elvetia e, ce-i drept, un exemplu extrem, o tara care de la Napoleon incoace nu mai stie ce inseamna un razboi. E si o tara in care puterea centrala aproape ca nu exista. Nu numai cantoanele, ci si comunitatile locale au un grad de independenta imens. Dar secretul prosperitatii si sigurantei lor nu sta doar in structura politico-administrativa, cum nu sta nici in neutralitatea militara ori in bancile elvetiene. E efectul unui indelung proces de organizare a societatii prin insumarea intereselor individuale in directia unui bine comun. Aproape pe dos fata de Balcani, unde nu stiu cum se face, dar urmarirea unor interese colective duce mereu la binele catorva indivizi.
Bunastarea nu tine numai de recuzita: casa, masina, haine de firma (sau macar haine!), mancare, apa curenta, electricitate, internet… Astazi aceste lucruri mai sunt considerate un semn al prosperitatii doar in societatile inapoiate, unde obtinerea lor ajunge sa para un semn al progresului sau al reusitei sociale. In invidiata lume prospera a Occidentului astfel de lucruri sunt la fel de firesti ca alfabetizarea sau buna functionare a sistemului medical (cu care romanii oricum nu se pot lauda). Bunastarea vine din traiul intr-o societate stabila, in care lucrurile functioneaza mereu pentru ca oamenii au pretentia ca ele sa functioneze si le fac sa functioneze… E greu de explicat, stiu. Dar e ceva ce ei au si noi n-o sa avem vreodata.
In Zug exista cateva biserici cu ceas, vechi si, evident, renovate. Cateodata, seara, cand stau in fata ferestrei, aud cum cele trei-patru orologii incep sa bata ora exacta, toate in acelasi timp, poate cu vreo secunda diferenta. E un detaliu marunt, dar pe mine ma face sa ma simt bine. Dormiti linistiti, oameni buni, toate-s in buna regula si maine or sa fie la fel, dormiti linistiti, oameni buni.